Poemul poetului nopţii

mi-e atât de greu să mai cred în ceva
să mai văd mişunând prin
cuvintele mele cratime solemne
această colcăială a ghilimelelor
acest furnicar de virgule ca nişte
şolduri verbale
ghearele care zgârie nepăsătoare
în senzaţia că sunt om – care
zgârie, zgârie până când ca o
palmă sculptată devin – cu amprente sub forma
izbăvitoare a semnului întrebării
pereţilor prăbuşiţi unul în altul
le-au crescut stalagmite – ugere de
vacă din care se hrănesc
atâţia oameni debusolaţi
- singurătatea în care se moare ori se împreunează aceştia -
coapsele tale pariziene
şi baletul mecanic al instrumentelor
de scris şi un exemplu bolnav psihic
şi poate enormele piane gravide
şi-ntr-una din aceste zile cafeaua invalidă
a descins în biroul unde ca o madonă
a prafului şi pulberii tronai
- nu ţipa lua-te-ar dracu – scrâşneam -
eşti tâmpită - geamul maltrata o stea polară
dobitoacă – te-aude vacarmul neuronilor
altora la ora asta deşirată şi ciuruită
de becuri – caseta goală/ eu gol schimbând-o/
granitul ce creştea termoizolant
pe scările apariţiei omului/ centrala
nucleară din mâini înnegrind
voluptatea de azbest şi una câte una
buzele tale tencuindu-mi pieptul
apoi arhipline pe burtă
apoi ancorându-se-n aer
şi dinamitând minereul frapant
din vocea ta, schimonoseala care sunt
iese afară ca dintr-un craniu furios
gata, culcă-te şi tu
mâine ne vom spăla de
creierele răspicate sau
ne vom spăla pe mâini
de toată această situaţie
închegată deja
şi abjectă