Bărbatul la 40 de ani, ediţia a II-a

A apărut volumul SCRUM

Cabana Crucii lui Dăncuş din Munţii Coziei. Aici s-a scris o parte din vol. "Bărbatul la 40 de ani"

Cabana Crucii lui Dăncuş din Munţii Coziei. Aici s-a scris o parte din vol. "Bărbatul la 40 de ani"

Bărbatul la 40 de ani. Munţii Coziei

Bărbatul la 40 de ani. Munţii Coziei

Crucea lui Dăncuş cu tot cu el în foto

Crucea lui Dăncuş cu tot cu el în foto

Crucea lui Dăncuş din Munţii Coziei

Crucea lui Dăncuş din Munţii Coziei

Pasărea de foc. Scrum 7

Pasărea de foc. Scrum 7

Singur. Scrum 6

Singur. Scrum 6

Pustiit. Scrum 5

Pustiit. Scrum 5

Revoltă. Scrum 4

Revoltă. Scrum 4

Pierdut. Scrum 3

Pierdut. Scrum 3

Foc. Scrum 2

Foc. Scrum 2

Cozia. Scrum 1

Cozia. Scrum 1

Curcubeu la Cozia

Curcubeu  la Cozia
Loading...

http://www.revistasingur.ro/index.php?option=com_content&view=frontpageplus&Itemid=103

Loading...

http://www.youtube.com/watch?v=S3YD4lPgf9I

Loading...

Lansarea romanului "Poveşti pentru Gabriella" la Clubul Iron City

Lansarea romanului "Poveşti pentru Gabriella" la Clubul Iron City

Wednesday, August 10, 2011

Romanul la 40 de ani. Dupa Dancus (mulţam, Alexandru!)



Scris de Alexandru Petria in 05 aprilie 2011 la 14:31, in Books. 261 vizualizari

Stefan Doru Dancus aduce mai mult a scriitor american. A facut de toate ca sa traiasca, nu s-a umplut numai de praful bibliotecii si al cercurilor literare, precum majoritatea literatilor de pe aici. A publicat poezie si proza, are propria sa revista literara, « Singur », o editura si, daca nu ma insel, o afacere cu flori la Targoviste. N-am schimbat nici doua vorbe cu el, nici macar la telefon, insa am ajuns sa ne cunoastem din mediul virtual. Pe langa ca are talent, mi-e simpatic si pentru nonconformismul sau, si pentru franchetea pe care o impinge spre zone unde poezia melancolica se ingemaneaza cu cinismul. Insa un cinism atent temperat.

Recent, i-a aparut a doua editie a volumului de proza « Barbatul la 40 de ani », la editura « Valea Verde» din Sighetu Marmatiei, despre care Ioan Grosan a scris: "O tristete grea ca o nevazuta lespede aeriana apasa paginile acestei carti. Dar nu este neaparat un sentiment "auctorial", ci mai degraba filtrul narativ prin care se face o incursiune sui-generis in Romania zilelor noastre. Fraza cu fraza, pagina dupa pagina, cu un sclipitor sarcasm de sorginte cellineana, cu ironie si autoironie bine strunite, se creeaza tabloul unei "no man's land", al unei lumi in cautarea identitatii pierdute. "Romanul la 40 de ani"- ar putea fi un alt titlu al acestui prim volum unde pare ca nimeni si nimic nu poate fi mantuit, dar totul e salvat prin scriitura."
Cum mi-am facut un obicei, acest suport de comunicare o permite!, o sa citez « la greu » din « Barbatul la 40 de ani », ca sa va captez interesul:
« In 40 de ani intri ca regii in palate – nu mai cumperi doua suluri de hartie igienica, iei un bax, e mai ieftin, cobori alene pana la parterul blocului si abia in strada iutesti pasii, ca si cum ai avea treburi importante, vecinii te urmaresc inciudati din spatele perdelelor, vor dezbate cateva ore faimoasa-ti plecare in graba, cand stii ca nu te mai pot vedea o lasi moale, regele e ranit, nu mai prinde viteza pentru diverse actiuni civice obligatorii, te holbezi la muncitorii ce toarna asfalt, trece prin fata ta o pisica grasa, cineva inchiriaza un spatiu comercial cu 10 euro metrul patrat pe luna, unui doctor i-a fugit nevasta de-acasa, ajungi la gara, de la automatul de cafea iei o ciocolata calda, mirosul plecarii te excita, arunci paharul din plastic la cos, pornesti resemnat inapoi, in gaura ta de sobolan de cartier, vecinii s-au uitat deja la stiri, au oprit toate aparatele electrice pentru a face economie de curent dar te pandesc din spatele perdelelor, iutesti pasul ca si cum ai ceva important de facut – cu siguranta, tu esti, astazi, cel fericit.
Abia faci 40 de ani ca pe langa tine se-aduna tot felul de lingai, toti au nevoie de ceva, nu-ti lasa nici o clipa de ragaz, iti fura minutele unul cate unul, asezarile umane devin din ce in ce mai mici ca musuroaiele furnicilor, la americani e criza, in vestul Europei la fel, in Africa se trimit convoaie cu hrana si haine, in Cluj Napoca e noapte, se dau bani multi pentru niste statui si niste drumuri de rasul curcilor, in noaptea asta Mia Kosei, fotograful japonez, va ajunge la capatul pamantului si al sau, Flavius Lucacel doarme fericit ca si-a facut casa, Adrian Suciu la fel, Olimpiu Nusfelean, Daniel Sauca, Florin Horvath, George Vulturescu, Ioan Es Pop, Traian T. Cosovei, Ioan Grosan, Mircea Catargiu – ce ganduri sa-ti treaca prin creier intr-o camera de hotel, intr-un pat din care trupul Ei strigator la cer lipseste?
La 40 de ani devii insuportabil, mai ales daca esti familist – te zgarcesti, nu-ti convine sa dea caldura centrala daca ai geamurile apartamentului deschise, esti injurat sau chiar dispretuit pentru minimele economii pe care le faci netragand apa dupa ce ai facut la WC, iei pe tine un trening si algocalminul ti se lipeste de degete, iesi afara-afara-afara, vrei sa scapi de vesnicia batranicilor si buniceilor din scara blocului, te certi cu sotia, cu tiganii, cu politicienii, cu painea cea de toate zilele, fugi pe malul unui rau si plangi, au trecut anii pe langa tine, ai avut 2-3 iubiri in tinerete, acum esti al nimanui, cine mai angajeaza pe cineva cu parul rar, se aud focuri de artificii, vai de mama ta, dobitocule, ai ajuns sa faca misto de tine sulemenita de la etajul III, „arata ca o maimuta din Congo”, rade ea strident de barba albicioasa, iti vine sa scoti cutitul legat cu scoci in apropierea gleznei drepte, sa incepi sa tai niste limbi de babe trufase – ce mult au fost si ele iubite pe vremuri de altcineva asa ca pace buna tuturor.
La 40 de ani iti arati cu adevarat coltii – te dai la fatute de 16-18 ani, le pipaiesti piciorusele si le mangai sanisorii, esti experimentat, nimeni nu te poate intrece, le arati cu limba scoasa strategic printre buze ce le asteapta iar ele cad in plasa ta vulgara si uleioasa, unele se casatoresc tocmai pierzandu-se in imensitatea fractiilor tale perverse, altele raman cu inegalabile amintiri, esti fiinta cea mai putreda si mai diavoleasca, nu te poti feri de tine, de senzatii, de adulmecarea vanatului, de site-urile porno ce ti-au furat mintile, numai chilotei si sutiene cu numar mic, numai scancet adolescentin si priviri suave de la un capat la altul al existentei tale si brusc apare o femeie matura – primesti o palma, fi-r-ar sa fie de viata!

Modul perfect in care poti pierde o femeie cand ai 40 de ani e sa nu te culci cu ea – sa te donezi altor preocupari cum ar fi scrisul, bunaoara, de aceea urasti sa scrii, e vorba de secundele vietii tale, precum spuneai deseori, nu poti fi viril la nesfarsit, ar trebui sa o faci pana o mai poti face, e normal, anormal e faptul ca tu mazgalesti hartii pentru posteritate, pierde-vara, pierzi vremea imperecherii, te vei uita curand in oglinda, vei crede ca ai nevoie de psiholog, nimeni nu da doi bani pe ce indrugi tu pe enspe topuri de coli A4 – la asta chiar merita sa se gandeasca sefii lumii pe care nu i-ai cunoscut inca.
O anumita mojicie e proprie secolului in care faci 40 de ani – in compartimentul de tren intra doua dame gurese cu trei copii si intr-o maghiara te intrerup din cititul ziarului, populeaza mediul cu sticle, sticlute, genti, plase, telefon mobil, furios, nu te repezi sa le ajuti la bagaje, cum ai fi facut oricand altcandva, il lasi pe un tanar sa le instaleze ceea ce duce imediat la o reactie de dispret fata de tine, cel mai perfect se comporta unul din pusti care, desi are locul alaturat, se aseaza inciudat langa tanarul amabil – psihologii n-au gresit observand ca in anii copilariei senzatiile sunt mult mai clare si mai puternice decat la maturitate, cand abandonam cataratul in copaci pentru a ne catara in carca aproapelui.
Azi ai facut 40 de ani, intri pe net, pe site-uri literare, il cauti pe Stefan Doru Dancus, nebunul asta are mereu cate-o sclipire de geniu – gasesti ceva interesant: „Ce s-ar mai putea spune despre ce? Erele istoriei se succed nestingherite, nimeni nu le poate face nimic, nimeni nu inseamna nimic si rostogolindu-te printre aceste notiuni atat de dragi artistilor (multi filozofi au devenit celebri batand apa-n piua lor) nu poti sa nu devii amar ca anul 1909 (in care Aleksandr Blok a pierdut o frumoasa femeie) sau transant ca 1907 (anul unei mari rascoale taranesti din Romania). Fiecare secol s-a insangerat cu artistii lui. In timp ce in Italia era pace, in Rusia se pregatea o revolutie: numai aceste tragice disproportii pot trezi la realitate simtul rusinii, plenar uitat sau aruncat, cu o piatra de gat, in malul informational. As incerca sa-i apar pe artisti (o vreme am visat la o tara numai a lor) si nu pot decat sa-mi cer iertare, asa, fara a viza pe cineva anume, nemotivat. Intr-un mecanism atat de bine pus la punct nu poti face decat asta, singura posibilitate de a-ti mai amana cu un an, cu un razboi, cu un bar de noapte – moartea.” – tipul e bun, daca ar fi facut politica era mare!”
« Barbatul la 40 de ani » este o carte care merita citita. Este captivanta. Este scrisa profesionist. Nu este de ignorat.
Dancus mi-a trimis o auto-prezentare. O redau:
„DATE PERSONALE"
Nume: Stefan Doru Dancus;
Data, locul nasterii: 4 august 1968, loc. Ieud, jud. Maramures;
Domiciliu : Targoviste, Str. Tony Bulandra, bl. 25, Sc. A, Ap. 8, jud. Dambovita, Romania
E-mail: dorudancus @yahoo.com
Telefon: 072-444.35.87
Studii: Liceul de Mine, Petrol, Geologie (absolvit in anul 1986);
Stare civila: casatorit, doi copii
1986-1989: efectuat stagiul militar in Constanta;
1990-1993: referent gradul IV la Arhivele Nationale Baia Mare si referent gradul I la Arhivele Nationale Sibiu; colaborator al publicatiilor: “Graiul Maramuresului”, “Gutinul”, “Evenimentul sibian”, “Rondul”
August 1993: demisie din cadrul Arhivelor Nationale, sef departament “Speciale” al cotidianului “Clipa”, redactor al cotidianului “Rondul”;
Mai 1994-octombrie 1995: redactor sef al revistei saptamanale
“Gazeta de Sibiu”, corespondent al saptamanalului national “Romania”;
Octombrie 1995-septembrie 1997: redactor sef al Departamentului “Sociale” al Radioteleviziunii Sibiu, redactor sef al saptamanalului “RTS” si director al saptamanalului “Editorial” editate de Radioteleviziunea Sibiu; corespondent al cotidianului “Ziua”, coordonator al revistei de cultura pentru tineri “Exod” (editata de gruparea literara “Exod” din Sibiu);
Septembrie 1997-iunie 1998: director al editurilor “Tess” si “Deltapress” din Sibiu, director al saptamanalului “Legea lui Trei” (difuzat in judetele: Sibiu, Cluj, Alba si Brasov);
Iunie 1998-octombrie 1998: coordonator subredactii si secretar general de redactie la cotidianul “Opinia” din Baia Mare;
Octombrie 1998-ianuarie 1999: consultant tehnic al Agentiei de Presa “Nordpress” din Baia Mare;
Februarie 1999-mai 2000: redactor sef al saptamanalului “Accent” difuzat in Tara Oasului (Satu Mare) si Maramures;
Iunie 2000-septembrie 2002: muncitor in constructii Bucuresti;
Septembrie 2002-octombrie 2003: realizator campanii publicitare pentru diverse firme din Bucuresti; fondator al revistei de cultura „Singur” cu difuzare nationala.
Octombrie 2003-2010: Fondator al Grupului media SINGUR care are in componenta Editura SINGUR, revista SINGUR, Agentia de Publicitate "Madalina" si site-ul interactiv www.revistasingur.ro)
ACTIVITATE LITERARA
A publicat poezie, proza, eseu in majoritatea revistelor literare din Romania. A obtinut peste 40 de premii la diverse concursuri literare din tara.
A debutat editorial cu volumul “Dormi in pace, Doamne! Antidiavolul” , poezie-eseu, (Ed. Euphorion, Sibiu, 1996).
Alte volume editate: „Sa ne nastem de Sus” (dialog intre Stefan Doru Dancus si Mihai Pop, directorul Spitalului Orasenesc Negresti-Oas); „Lume de mantuiala.Amandoi”, poezie; „Apocalipsa dupa Dancus”, poezie-eseu; „Casa memoriala Dancus”, poezie-eseu, „Intoarcerea poetului risipitor”, poezie, “Bocitorii. Asteptatorul” (proza), toate la Editura SINGUR, intre 2002-2007, “Sex cu femei” (roman, in colaborare cu Adrian Suciu, 2008, Ed. Tritonic), “Povesti pentru Gabriella” (roman, Ed. Limes, Cluj, 2009), "Scrum/Cendre" (poezie, editie bilingva romano-franceza, Ed. Grinta, Cluj, 2010), "Barbatul la 40 de ani" (proza, vol. I, Ed. Criterion Publisching Int., Bucuresti, 2010).
In curs de aparitie volumele: “Jurnal de sa nu ma vad” (roman), “Eliberarea” (eseu), “Avocatii Cerului” (roman-eseu).
In lucru: „evanghelia” (poezie-eseu), „Jurnal provizoriu” (jurnal), “Scrum”(poezie).
Referinte: Peste tot in revistele si antologiile literare din Romania si pe site-urile literare Agonia.ro, Agero Stuttgart, Cafeneaua literara, Lithera.ro, Faleze de piatra, Esente, revistasingur.ro, Doza de iubire, Junimea digitala, FDL.ro etc.”
Ca sa obtineti volumul, cea mai simpla si sigura cale e sa contactati autorul.

Mulţam, Alexandru!

Romanul la 40 de ani. Dupa Dancus

Scris de Alexandru Petria in 05 aprilie 2011 la 14:31, in Books. 261 vizualizari


Stefan Doru Dancus aduce mai mult a scriitor american. A facut de toate ca sa traiasca, nu s-a umplut numai de praful bibliotecii si al cercurilor literare, precum majoritatea literatilor de pe aici. A publicat poezie si proza, are propria sa revista literara, « Singur », o editura si, daca nu ma insel, o afacere cu flori la Targoviste. N-am schimbat nici doua vorbe cu el, nici macar la telefon, insa am ajuns sa ne cunoastem din mediul virtual. Pe langa ca are talent, mi-e simpatic si pentru nonconformismul sau, si pentru franchetea pe care o impinge spre zone unde poezia melancolica se ingemaneaza cu cinismul. Insa un cinism atent temperat.


http://www.corectnews.com/arts/books/romanul-la-40-de-ani-dupa-dancus

Saturday, July 30, 2011

Cum să faceţi să TRĂIŢI BINE

Prin 1997 eram şeful editurii „D&T Press” din Sibiu. Dar înainte de-a sta în spatele unui birou de „şef”, am fost „carne de tun” a mass mediei, indiferent că am lucrat în presa scrisă ori în audio-vizual. Datorită acestei meserii am cunoscut incredibil de mulţi oameni, de la opicar la preşedinţi de ţară.
Am scris o broşură care se numea „Cum să faceţi bani rapid” (sub pseudonimul Tudor Vădean) în care ilustram diverse mici afaceri de succes create de oameni simpli care au pornit aproape fără niciun capital şi pe care am tipărit-o. Am avut o audienţă redusă şi n-a mai fost nevoie de al doilea tiraj (ca toţi proştii ce fac o afacere fără a-i cunoaşte dedesubturile, n-am ştiut că actualul falimentar RODIPET avea distribuţie naţională, şi poate că a fost mai bine aşa).
Azi, căutam ceva într-un teanc de publicaţii pe unde am scris ori s-a scris despre mine; şi de la publicaţie la publicaţie, de la teanc la teac de publicaţii îmi vine brusc un gând: cea mai rentabilă afacere e să faci un partid! Oare cum am fost aşa naiv pe vremuri? Mi-am adus aminte de Meleşcanu – care pe vremea A.p.R.-ului a luat bani frumoşi „pentru partid” de la oşeni (Oaş, jud. Satu Mare), şi ştiu asta pentru că eram redactor şef la săptămânalului „Accent” ce apărea la Negreşti-Oaş. Mi-am adus aminte de „şarpele cu ochelari”, cum era poreclit Virgil Măgureanu (el „aspira” bani din Baia Mare, Maramureş, unde avea sau poate mai are latifundii pline de pruni, din fructele cărora face horincă – vezi „Evenimentul Zilei” din 1998 în care am scris despre asta).
Nu vreau să mă întind: dacă aveţi răbdare să citiţi presa de după 1989 şi să faceţi nişte simple racorduri, veţi vedea de unde au bani miliardarii români.
A face un partid e simplu:
1.Trebuie să fii un coate goale care vrea să parvină
2.Trebuie să-ţi creezi „un nume”; ori de poet, ori de scriitor, ori de ziarist, ori de fluieră-vânt prin mass media (un nume pe care să-l bage-n seamă mass media)
3.Ajuns în atenţia publicului, trebuie să „lupţi”, că n-ai de ales, „împotriva nedreptăţilor”
4.Când vezi că ai o cotă de audienţă ridicată – pac!, pui de-un partid (cazul OTV)
5.Programul poate fi copiat de la alte partide, nu-i problemă, dar trebuie să ieşi cu ceva în evidenţă (mai modifici pe ici, pe colo, câte ceva – şi promiţi mai mult decât alţii)
6.Normal, o parte a plebei române va fi de partea ta; le iei cotizaţii, donaţii, participi la mese festive prin tot felul de sate şi mici orăşele, treci la nivel mai mare şi ţii conferinţe prin municipii
7.Sponsorizările, donaţiile, legitimaţiile „de partid” îţi aduc suficient venit ca să mai dai şi tu ceva plase din plastic cu „daruri” pe la case de copii, pe la pensionari, pe la defavorizaţi etc.
8.Odată ce ai „partid” în atenţia publică, apariţiile în mass media devin mai dese, ceea ce înseamnă mai multe „sponsorizări”, „donaţii” etc.
9.Toate acestea – egal „înţelegeri”, „coaliţii”, „aliaţe” cu alte partide

Aşa că tu şi prietenii tăi puteţi trăi bine mersi toată viaţa. Dacă nu câştigi un ciolan în alegeri, faci puţină gălăgie, „pecumcă”, vorba lui Paul Goma, s-au falsificat alegerile. Şi stai bine mersi 4 ani pe banii altora – în „opoziţie”.
La noi, dragi români – numai aşa se poate trăi bine!


BONUS
http://www.revistasingur.ro/index.php?option=com_content&view=article&id=541%3Aciup-ciup-pies-folk-de-tefan-doru-dncu&catid=61%3Avideo&Itemid=103

Wednesday, July 27, 2011

Scrisoare spre expulzare

Ce mă sfătuiţi?
S-a discutat enorm pe tema „drepturilor angajaţilor” şi „drepturilor angajatorilor”. S-a teoretizat masiv pe toate posturile TV, uitându-se un lucru esenţial: dacă nu există ANGAJATOR nu există nici ANGAJAT. Întâmplare:
Am dat un anunţ în care spuneam că am nevoie de doi angajaţi pentru „Grădina lui Dăncuş” din Târgovişte, indiferent de sex, vârstă, religie, orientare politică etc. – deci un concurs omenesc, normal, aşa cum face şi STATUL când îşi angajează oamenii (când votăm). Probabil că a fost cel mai flexibil anunţ din ultimii ani (pentru că nu am cerut studii, recomandări, vechime în muncă, experienţă în domeniu etc.).
Am primit (până acum) 48 de telefoane în care eram interpelat invariabil: „Ce salariu primesc?”, iar la răspunsul meu că ofer salariul minim pe economie şi un bonus de 1% din vânzări mi se spunea scurt: „Aaaa, păi fără 500 de euro garantaţi (sau 300 euro – după caz), nu mă angajez!”.
Mă tot gândeam, după fiecare telefon: ce Doamne iartă-mă face un angajat timp de 8 ore pentru 500 euro?, că doar nu vând arme sau droguri! Acum mă gândesc doar cum să trimit GUVERNULUI o scrisoare de felicitare (adică, cum s-o formulez) pentru că, iată, în România nu mai există CRIZĂ! În momentul în care nu mai vrei să munceşti pe bani mai puţini, înseamnă că trăieşti bine din şomaj ori din ajutoare sociale. Ori ai alte mijloace de trai decât cele obişnuite pe la noi.
Neavând ce face, ca tot maramureşeanul muncitor, mi-am adus familia să mă ajute, dar ce pot face cu doi pensionari şi fata noastră de 17 ani? Plus că mă voi trezi cu Inspectoratul Muncii pe cap care, în poziţie guvernamentală de „drepţi”, mă va acuza că am muncitori „la negru”. Ce mă sfătuiţi?

Vă rog să mă expulzaţi
Ah, şi acum, că tot m-am apucat de scris, ştiu deja cum să felicit GUVERNUL:
„Mult stimate şi iubite Guvern,
Subsemnatul Ştefan Doru Dăncuş vă rog să măriţi TVA-ul de la 24% la peste 50%, să ridicaţi salariile minime la 700 euro pe lună, C.A.S-urile la 80%, impozitul pe profitul firmelor la 80% - aceasta într-o primă etapă (pentru a doua, sunt sigur că aveţi consilieri care vă vor sprijini în această umană întreprindere).
Constat cu tristeţe că în România, pensionarii dispun de venituri ilicite (impozabile şi neimpozabile) şi stau la cozi la medicamente subvenţionate doar pentru a ne scoate ochii nouă, „oamenii muncii”. De asemenea, învăţământul are buget îndestulător, însă diverşi indivizi cu pretenţii intelectuale cârtesc pe la colţuri – cum ar fi mass media occidentală. Să nu mai zicem de medici, care au tot ce le trebuie şi tot mai vor (de exemplu, un rezident are 350 lei pe lună!); sau de ofiţerii superiori din armată, care strigă mereu că aţi vândut ţara!
Vă rog, deci, în calitate de scriitor român şi „patron veros”, să-mi interziceţi orice activitate pe teritoriul ţării mele şi să mă expulzaţi cu primul avion într-o ţară în care să muncesc până la moarte pentru „şomaj, asistenţă socială, ţigani români şi alte minorităţi conlocuitoare, parlamentari, deputaţi, lideri sindicali, ambasadori, consuli, europarlamentari etc.” (în micimea mea, nu cunosc pe toţi străluminaţii ce au grijă să o ducem bine).
De asemenea, vă rog să nu mă trimiteţi la Mina Motru cum a făcut Ceauşescu, pentru că nu mai vreau să se termine cu arestul de la Târgovişte, Oradea şi puşcăria de la Baia Mare.
În consecinţă, mult iubite şi stimate Guvern, te rog să opreşti timpul pentru mine în clipa asta ca aceste rânduri să nu circule pe site-uri.
Cu încredinţarea că mă veţi auzi,
Ştefan Doru Dăncuş”

PS: Am aşteptat 24 de ore dar Guvernul n-a auzit. Deci – uite-aşa!
Acest material poate fi preluat de oricine, cu menţionarea autorului său.

Acelaşi Ştefan Doru Dăncuş

Wednesday, July 20, 2011

COMUNICAT – Antologia CUVÂNTUL ÎN TIMP (ETAPA III)

Editura „Grinta” împreună cu editura „Singur” va edita şi va tipări până la data de 15.08.2011, volumul „CUVÂNTUL ÎN TIMP” – antologie de poezie, proză şi eseistică.
Cartea va avea un număr de 448 de pagini dintre care 28 color (cu pozele autorilor), format 16x23cm., coperta policromie, plastifiată lucios. Textele, CV-urile şi fotografiile color ale autorilor se vor expedia în format electronic pe adresa gabby_cojocaru@yahoo.com până la data de 25.07.2011. De asemenea, autorii vor trimite şi un scurt răspuns la întrebarea:
CE V-A ÎNDEMNAT SĂ VĂ APUCAŢI DE SCRIS?
Fiecare autor va beneficia de un spaţiu tipografic de 10-16 pagini, ceea ce înseamnă că va trebui să trimită texte în format A4 între 8 şi 10 pagini; de asemenea fotografiile color vor avea dimensiunea minimă de 5x7cm.

Antologia va fi mediatizată de către GRUPUL MEDIA SINGUR şi AGENŢIA LITERARĂ „SINGUR” şi va fi prezentată în lunile septembrie şi octombrie în cadrul unor emisiuni la Radio România Actualităţi.
Taxa de coeditare este de 500,00 lei pentru fiecare autor, care va primi 20 de exemplare din tirajul tipărit. Această sumă se va achita în contul editurii „GRINTA” (cod fiscal RO6081420) IBAN RO34 CARP 0130 0003 0203 RO01 deschis la Banca Carpatica, filiala Cluj, până la data de 25.07.2011.
Autorii care vor face parte din această antologie vor fi validaţi de un Grup Consultativ format din: Gabriel Cojocaru, Ştefan Doru Dăncuş, Ioan Pavel Azap şi Felix Nicolau.
Volumul va fi lansat şi în cadrul Târgului de Carte „GAUDEAMUS” care va avea loc la sfârşitul lunii noiembrie la Bucureşti.
În primele trei etape au fost validaţi următorii autori: SILVIA KATZ (PROZĂ); SILVANA COJOCĂRAŞU (POEZIE); VASILE LUŢAI (POEZIE); ADRIAN BOTEZ (POEZIE ŞI PROZĂ); DAN MARIUS DRĂGAN (POEZIE); ADRIAN SUCIU (POEZIE); MIRCEA GĂLĂŢEAN (ESEU); ŞTEFAN DORU DĂNCUŞ (PROZĂ); FELIX NICOLAU (PROZĂ); GELU DRAGOŞ (POEZIE); MENUŢ MAXIMINIAN (PROZĂ), IOAN DRAGOŞ (POEZIE), CARMEN MĂRCEAN (POEZIE), DORA ALINA ROMANESCU (POEZIE), VICTORIA FĂTU NALAŢIU (PROZĂ), ADALBERT GYURIS (POEZIE ŞI PROZĂ), CRISTIAN BODNĂRESCU (POEZIE), EUGEN AXINTE (POEZIE ŞI ESEU), EVA MARIA SALVANU (POEZIE), STELIAN PLATON (POEZIE), TATIANA SCURTU-MUNTEANU (POEZIE), ŞTEFAN LUCIAN MUREŞANU (PROZĂ), ALEXA GAVRIL BÂLE (PROZĂ), VIOLETTA PETRE (POEZIE ŞI PROZĂ), NICOLAE VRĂŞMAŞ (PROZĂ) ŞI GHEORGHE MIZGAN (POEZIE).
Aceştia sunt rugaţi să ne transmită adresele precum şi datele de identificare (serie şi nr. buletin, C.I., CNP). Aceste date sunt confidenţiale şi sunt necesare pentru emiterea facturilor către autorii validaţi.
De asemenea, autorii validaţi sunt rugaţi să urgenteze plata taxei de coeditare, pentru a acoperi la timp costurile tipografice.
AUTORII DIN DIASPORA VOR ACHITA TAXA DE COEDITARE ÎN VALOARE DE 150 EU ÎN CONTUL IBAN RO88CARP013000030203EU01 DESCHIS LA Banca Comercială “CARPATICA” S.A. fil. Cluj.
LA SOLICITAREA MAI MULTOR AUTORI CARE AU CERUT ÎNCĂ UN INTERVAL DE TIMP PENTRU PREGĂTIREA LUCRĂRILOR CARE VOR FI PUBLICATE ÎN ANTOLOGIE TERMENUL DE PREDARE A MATERIALELOR A FOST PRELUNGIT PÂNĂ LA 05.08.2011.
Volumul „CUVÂNTUL ÎN TIMP” va fi realizat împreună cu următorii parteneri media: RADIO ROMÂNIA ACTUALITĂŢI, Lithera.ro (site), FDL.ro -Fabrica de Literatură (site), Bocancul Literar (site), Proiectul Cititor de proză (site), revista „Algoritm Literar” (Hunedoara), revista „Noua Provincia Corvina” (Hunedoara), Confluenţe Româneşti (site), revista „Cuib” (Hunedoara), cotidianul „Răsunetul” (Bistriţa Năsăud), Televiziunea AS TV (Bistriţa) Ben Todică (ziarist, cineast, Melbourne, Australia), Sighet Online (site), revista Impact literar (Dâmboviţa), Atheneum (site).


Ştefan Doru DĂNCUŞ
Gabriel COJOCARU

Monday, July 18, 2011

Dan Şalapa - preluare de pe www.revistasingur.ro

REVOLTA LUI DĂNCUŞ - prima reacţie la "Grădina lui Dăncuş"
Evaluare utilizator: / 1
Cel mai slabCel mai bun
Scris de Grigore Timoceanu
Luni, 18 Iulie 2011 21:35
Material primit de la scriitorul DAN ŞALAPA

Ştefan Doru Dăncuş este originar din Ieud, Maramureş, dar trăieşte de mai multă vreme în Târgovişte, unde, împreună cu soţia, Gabriela, dezvoltă o afacere în domeniul dendro-floricol. Altfel, Ştefan Doru Dăncuş este şi un binecunoscut autor de poezie, dar şi de proză, scriitor deloc comod, greu încadrabil într-un anume stil. Este, la fel, directorul Grupului Media SINGUR, instituţie privată de media incluzând şi o editură, care are o revistă şi un site cu acelaşi nume, SINGUR. Scriitorul şi directorul de editură Ştefan Doru Dăncuş a derulat o serie de proiecte literare în ţară şi pentru românii din diaspora; este deţinătorul mai multor premii de poezie, atribuite la festivaluri de profil din România.
Aceasta ar fi biografia extrem de prescurtată a lui Ştefan Doru Dăncuş, care a fost prezent de mai multe ori şi la Drobeta Turnu Severin fie în cadrul unor manifestări literare – Sensul iubirii, AmorFest, Drumul cărţii, – fie la mai multe ediţii ale Târgului de flori GRĂDINILE SEVERINULUI, aici, cu stand de flori.
De curând, exasperat ca orice om de afaceri din România, dar şi ca orice român sufocat de o legislaţie care sufocă iniţiativa, striveşte creativitatea şi omoară, prin cu taxe şi impozite, başca prin şpaga atotputernică, orice afacere, a luat o iniţiativă am zice donqijotească, dacă nu chiar “nebună” de-a binelea! Dar, lumea aparţine celor îndrăzneţi, după cum bine se ştie, aşa că trebuie să avem răbdare şi să-i urăm, succes.
Iniţiativa lui Dăncuş este, altfel, un fel de revoltă, dar una prin care statul român va putea fi învins prin nefolosirea explicită a exact metodelor care l-au adus în situaţia de criză morală, în primul rând, iar pe noi în pragul disperării, dacă nu chiar unii dintre noi depăşindu-l de mult. Iată proiectul său, intitulat Grădina lui Dăncuş (Să fie numele inspirat cumva din Grădinile Severinului, dar pe altă, cu totul altă dimensiune?), proiect care, dacă ar fi replicat cu îndrăzneală şi de alţii, de cât mai mulţi, poate da o lovitură “sistemului mafiot” care a generat tot felul de... degeneraţi, care se învârt printre noi şi ne stabilesc legi, şi ne ocârmuiesc destine, şi ne fac proşti când le spunem că ei sunt buba societăţii, nebăgându-ne în seamă, că, deh, ei sunt la putere, sunt semizeii care îi stabilesc programul lui Dumnezeu, că de-aia au cumpărat voturi cu plasa de salam şi orez, că de-aia numără voturile în Parlament astfel încât să iese întotdeuna legea aşa cum o stabilesc tot ei, înainte de vot, împreună cu greii lumii de peste tot globul...
Iată proiectul în cele ce urmează, redactat de exact autorul său, rezumabil, am zice, în cele trei puncte incluse în el, de altfel “cheia” sa. Abandonându-ne comparaţiilor, putem afirma şi că proiectul dăncuşian este un fel de manifest contra regimului actual românesc post-decembrist.
Grădina lui Dăncuş
Foaie verde şi-o sulfină/ Şi-o făcut Dăncuş grădină
Şi nu una oarecare mi-am făcut, ci una în mijlocul oraşului Târgovişte. Te dai mare?, vor întreba proştii. Da. Mă dau mare. Nimeni, în niciun oraş din România n-a putut face aşa ceva; ori, permisiv cum sunt, pot zice că nu s-a gândit la aşa ceva. Au trecut peste 20 de ani de la fatidicul 1989 şi poporul nostru zace într-o mizerie mai cruntă decât cea lăsată „moştenire” de Ceauşescu.
În anul de graţie 2011, an în care ţara nu mai este condusă ci deposedată de ultimele valori de care dispune şi care se numeşte „om român” – am avut curaj să-mi investesc banii în această „grădină”. În fapt, o afacere cu flori în care se regăsesc atât specii aduse din Olanda, Italia sau Turcia, cât şi plante produse în România.
Nu mi-am fixat o cifră de afaceri. Nu mi-am fixat un public-ţintă. Nu m-am luat după manualele gen „Arta succesului”. Singurul meu scop este să văd dacă, lucrând cu acte-n regulă, pot menţine o afacere viabilă la noi. O echipă formată din 6 observatori vor analiza zilnic, timp de 3 luni de zile, şansele de reuşită ale acestei investiţii. La finalul acestor 90 de zile, voi prezenta public un bilanţ-balanţă şi numele celor 6 observatori (aceştia fac parte, cu toţii, din „instituţiile statului”).
Scurt: 1.Nu voi da şpagă; 2.Dacă voi fi amendat fără motiv de către „instituţiile statului”, voi apela la justiţie. A doua zi după ce voi fi amendat, pe masa „instituţiilor” va poposi citaţia la judecătorie (îmi rezerv dreptul de a-i cita NOMINAL, conform Constituţiei, pe cei ce efectuează controale); 3. În cazul în care mafia locală mă va împiedica să-mi desfăşor activitatea (prin violenţă, prin diverse persoane cu autoritate, prin distrugerea florilor mele etc.), voi răspunde cu aceeaşi monedă.
Reprezint acum omul care a făcut o investiţie, a creat o afacere, a creat locuri de muncă. Dacă în 90 de zile valoarea beneficiului meu este depăşită de impozitele pe care trebuie să le plătec „statului” – e clar că ori trebuie să plecăm, ori mai punem de-un scandal.
Cu dragoste de ţară,
Ştefan Doru Dăncuş

Scriitorul Dan Şalapa îmi este aproape

http://www.revistasingur.ro/index.php?option=com_content&view=article&id=5414:revolta-lui-dncu-prima-reacie-la-qgrdina-lui-dncuq&catid=56:altele&Itemid=105

Grădina lui Dăncuş (dacă nu o opreşte guvernu')

Materialul poate fi preluat fără niciun acord de către oricine


Foaie verde şi-o sulfină/ Şi-o făcut Dăncuş grădină

Şi nu una oarecare mi-am făcut, ci una în mijlocul oraşului Târgovişte. Te dai mare?, vor întreba proştii. Da. Mă dau mare. Nimeni, în niciun oraş din România n-a putut face aşa ceva; ori, permisiv cum sunt, pot zice că nu s-a gândit la aşa ceva. Au trecut peste 20 de ani de la fatidicul 1989 şi poporul nostru zace într-o mizerie mai cruntă decât cea lăsată „moştenire” de Ceauşescu.
În anul de graţie 2011, an în care ţara nu mai este condusă ci deposedată de ultimele valori de care dispune şi care se numesc „om român” – am avut curaj să-mi investesc banii în această „grădină”. În fapt, o afacere cu flori în care se regăsesc atât specii aduse din Olanda, Italia sau Turcia, cât şi plante produse în România.
Nu mi-am fixat o cifră de afaceri. Nu mi-am fixat un public-ţintă. Nu m-am luat după manualele gen „Arta succesului”. Singurul meu scop este să văd dacă, lucrând cu acte-n regulă, pot menţine o afacere viabilă la noi. O echipă formată din 6 observatori vor analiza zilnic, timp de 3 luni de zile, şansele de reuşită ale acestei investiţii. La finalul acestor 90 de zile, voi prezenta public un bilanţ-balanţă şi numele celor 6 observatori (aceştia fac parte, cu toţii, din „instituţiile statului”).
Scurt:
1.Nu voi da şpagă.
2.Dacă voi fi amendat fără motiv de către „instituţiile statului”, voi apela la justiţie. A doua zi după ce voi fi amendat, pe masa „instituţiilor” va poposi citaţia la judecătorie (îmi rezerv dreptul de a-i cita NOMINAL, conform Constituţiei, pe cei ce efectuează controale).
3.În cazul în care mafia locală mă va împiedica să-mi desfăşor activitatea (prin violenţă, prin diverse persoane cu autoritate, prin distrugerea florilor mele etc.), voi răspunde cu aceeaşi monedă.
Reprezint acum omul care a făcut o investiţie, a creat o afacere, a creat locuri de muncă. Dacă în 90 de zile valoarea beneficiului meu este depăşită de impozitele pe care trebuie să le plătec „statului” – e clar că ori trebuie să plecăm, ori mai punem de-un scandal.

Cu dragoste de ţară,
Ştefan Doru Dăncuş

Lista autorilor validaţi pentru antologia CUVÂNTUL ÎN TIMP (14 iulie 2011)

S.C. EDITURA “GRINTA” S.R.L.,
400536 CLUJ-NAPOCA, Str. Primăverii 22/23;
Tel.: 0744/777 883
Cont IBAN: RO34CARP013000030203RO01
Cont IBAN: RO88CARP013000030203EU01
Banca Comercială “CARPATICA” S.A. fil. Cluj
www.edituragrinta.ro

COMUNICAT
Editura „Grinta” împreună cu editura „Singur” va edita şi va tipări până la data de 15.08.2011, volumul „CUVÂNTUL ÎN TIMP” – antologie de poezie, proză şi eseistică.
Cartea va avea un număr de 384 de pagini dintre care 24 color (cu pozele autorilor), format 15x22cm., coperta policromie, plastifiată lucios. Textele, CV-urile şi fotografiile color ale autorilor se vor expedia în format electronic pe adresa gabby_cojocaru@yahoo.com până la data de 25.07.2011. De asemenea, autorii vor trimite şi un scurt răspuns la întrebarea:
CE V-A ÎNDEMNAT SĂ VĂ APUCAŢI DE SCRIS?
Fiecare autor va beneficia de un spaţiu tipografic de 10-16 pagini, ceea ce înseamnă că va trebui să trimită texte în format A4 între 8 şi 10 pagini; de asemenea fotografiile color vor avea dimensiunea minimă de 5x7cm.

Antologia va fi mediatizată de către GRUPUL MEDIA SINGUR şi AGENŢIA LITERARĂ „SINGUR” şi va fi prezentată în lunile septembrie şi octombrie în cadrul unor emisiuni la Radio România Actualităţi.
Taxa de coeditare este de 500,00 lei pentru fiecare autor, care va primi 20 de exemplare din tirajul tipărit. Această sumă se va achita în contul editurii „GRINTA” (cod fiscal RO6081420) IBAN RO34 CARP 0130 0003 0203 RO01 deschis la Banca Carpatica, filiala Cluj, până la data de 25.07.2011.
Autorii care vor intra în această antologie vor fi validaţi de un Grup Consultativ format din: Gabriel Cojocaru, Ştefan Doru Dăncuş, Ioan Pavel Azap şi Felix Nicolau.
Volumul va fi lansat şi în cadrul Târgului de Carte „GAUDEAMUS” care va avea loc la sfârşitul lunii noiembrie la Bucureşti.
În primele etape au fost validaţi următorii autori: SILVIA KATZ (PROZĂ); SILVANA COJOCĂRAŞU (POEZIE); VASILE LUŢAI (POEZIE); ADRIAN BOTEZ (POEZIE ŞI PROZĂ); DAN MARIUS DRĂGAN (POEZIE); ADRIAN SUCIU (POEZIE); MIRCEA GĂLĂŢEAN (ESEU); ŞTEFAN DORU DĂNCUŞ (PROZĂ); FELIX NICOLAU (PROZĂ); GELU DRAGOŞ (POEZIE); MENUŢ MAXIMINIAN (PROZĂ), IOAN DRAGOŞ (POEZIE), CARMEN MĂRCEAN (POEZIE), DORA ALINA ROMANESCU (POEZIE), VICTORIA FĂTU NALAŢIU (PROZĂ), ADALBERT GYURIS (POEZIE ŞI PROZĂ), CRISTIAN BODNĂRESCU (POEZIE) şi EUGEN AXINTE (POEZIE).
Aceştia sunt rugaţi să ne transmită adresele precum şi datele de identificare (serie şi nr. buletin, C.I., CNP).
AUTORII DIN DIASPORA VOR ACHITA TAXA DE COEDITARE ÎN VALOARE DE 150 EU ÎN CONTUL IBAN RO88CARP013000030203EU01 DESCHIS LA Banca Comercială “CARPATICA” S.A. fil. Cluj.
Volumul „CUVÂNTUL ÎN TIMP” va fi realizat împreună cu următorii parteneri media:
RADIO ROMÂNIA ACTUALITĂŢI, Lithera.ro (site), FDL.ro -Fabrica de Literatură (site), Bocancul Literar (site), Proiectul Cititor de proză (site), revista „Algoritm Literar” (Hunedoara), revista „Noua Provincia Corvina” (Hunedoara), Confluenţe Româneşti (site), revista „Cuib” (Hunedoara), cotidianul „Răsunetul” (Bistriţa Năsăud), Televiziunea AS TV (Bistriţa) Ben Todică (ziarist, cineast, Melbourne, Australia), Sighet On Line (site), revista Impact literar (Dâmboviţa).
Ştefan Doru DĂNCUŞ
Gabriel COJOCARU

Thursday, July 14, 2011

ELIBERAREA (fragment din volumul cu acelaşi titlu)

Pagina zero

Ceea ce ţii în mână nu este doar o bucată de hârtie tipărită. Te-ai dezobişnuit să fii om, ai cedat în faţa trupului tău malformat de arginţii lumii acesteia care, după ce au fost folosiţi pentru a-L vinde pe Isus, fac obiectul celei mai murdare tranzacţii contemporane: trupul pentru suflet şi viceversa. Ai ajuns în punctul în care valorile unanim acceptate sunt tot mai greu de atins dar, încăpăţânat, alergi în continuare după ele, când mai nimerit ar fi să te întorci înapoi, să faci primul pas către cele adevărate.
Pentru tine, fiinţă dezorientată, au fost ordonate cuvintele lucrării de faţă, pentru tine, fiinţă împărţită între derizoriul banilor şi bisericilor: nu vei căpăta mântuirea de la nici una din aceste entităţi care şi-au asumat, trufaşe, salvarea omenirii.
Ceea ce ţii acum în mână nu este literatură, filosofie, eseu ori ficţiune – ci o metodă de tratament a ochilor obturaţi şi urechilor surde.
Ai devenit insensibil la apelurile tot mai disperate ale omului din tine: aceste pagini sunt menite să-ţi zguduie întreaga încrengătură de principii după care ţi-ai dus viaţa până acum, să te trezească din somnul opac în care te-au înfăşurat cei 2000 de ani de nereuşite. Citeşte: vei alege singur de partea cui vei trece, deoarece pe muchie de cuţit nu mai e timp şi nu mai e permis să stai.

Ştefan Doru Dăncuş
15 septembrie 2002























Partea I
Condamnaţi să fim ca El



1. Unde începe şi când ar trebui să înceteze revolta omului? Cum s-ar putea repara incredibila greşeală a celui care, neputând face faţă responsabilităţii de Dumnezeu, a căutat salvarea în sclavie şi a găsit şi instrumentul prin care să o pună în practică? Ca să am perfectă dreptate în ceea ce voi spune aici şi mai ales pentru ca acuzaţiile pe care le aduc omenirii să fie perfect justificate ar trebui să ofer şi rezolvarea jalnicei prestaţii a societăţii de azi dar nu mă simt deloc dator să lucrez la elaborarea unui nou cod de manifestare a tendinţelor umane. Şi chiar dacă aş face-o, cine îmi garantează că “rezolvarea” mea n-ar produce, prin aplicarea ei, alte conflagraţii mondiale?
Desigur, deţin structura unei alte “rezolvări”, altfel nu mi-aş permite să arunc vorbe atât de grele cum sunt cele din această carte. Ceea ce mă oripilează este punerea în practică: mereu se vor găsi nişte descreieraţi charismatici cu pretenţii de salvatori ai speciei, doar că mijloacele lor sunt limitate de conceptul conform căruia, pentru a crea ceva nou, trebuie distrus ceva vechi.
În replică, diverse personalităţi ale momentului mă vor acuza de impertinenţă; din păcate, nu mai e vreme pentru a mă adresa lumii cu respect: când ştii că mai ai de trăit doar câteva zile, nu-i cazul să te comporţi cu mănuşi, or eu tocmai asta vreau să se înţeleagă. Ca o ultimă remarcă, îmi previn cititorii asupra faptului că scrierea de faţă nu trebuie percepută doar ca o sinteză de observaţii ci şi ca depozitara unor soluţii viabile pentru nelămuririle viitorului, deşi acestea sunt în totală contradicţie cu “mersul lumii”.

2. Ar fi absurd să mă pretind nevinovat. Sute de legi veghează sârguincioase asupra condiţiei mele de permanent infractor. Despre frumuseţea acestui statut au vorbit extaziaţi toţi marii gânditori ai lumii, aplaudând din inimă spontana graviditate a justiţiei omeneşti care a devenit un fel de punct culminant al civilizaţiei. Nu poţi face un pas fără a fi împroşcat cu noroiul unei legi, nu poţi bea o gură de apă fără a fi sancţionat de nu ştiu ce instituţie care distribuie apa, nu poţi lega două cuvinte fără a fi tras la răspundere pentru conotaţia lor care aduce atingere nu ştiu căror interese generale. Orice acţiune normală comportă un risc pe care nu şi-l mai asumă aproape nimeni. Puşcăriile sunt pline ochi de nevinovaţi dar asta nu mai scandalizează, faptul acesta nu mai produce panică, nu mai atrage atenţia şi nu mai este luat drept eveniment periculos pentru “libertatea” speciei umane. Nici convingeri normale nu mai există, ne aflăm în plină epocă a demolării umanităţii, în plină re-formare a individualităţii ce trebuie cu orice preţ nivelată. Din punct de vedere al producătorilor lor, legile ar fi soluţiile rezonabile în ceea ce priveşte “bunul mers al societăţii”. Înainte? Înapoi? Nu mai contează şi nu mai are nimeni chef să-şi pună problema asta.
Au fost stinse în faşă toate firavele răzvrătiri, “soluţiile” legiuitorilor au omogenizat totul, suntem spectatorii celui mai umilitor sărut – cel al lui Iuda: sub pretextul protejării lui, omul este vândut zilnic pe tarabă. Admise de toate ţările pământului, sclavia şi traficul legal cu înşelăciunea au devenit o obişnuinţă. Ar fi nimerit să ne întrebăm cine este partenerul de afaceri al justiţiei. Pentru că nimeni nu are curajul să răspundă, o voi face eu: diavolul. Cine a reuşit incredibila performanţă de a cumpăra judecătorii şi “făcătorii de legislaţii în vigoare”? Şi cu ce preţ? Nu mai e mult până când “sistemul” (o noţiune invizibilă) va îngenunchia definitiv omul, o expresie materială, palpabilă, vie. Pe altarele hidoase ale “sistemului” arde zilnic jertfa incomozilor, băgaţi la grămadă în crematoriu, incineraţi pentru că au avut naivitatea de-a crede că vor fi judecaţi corect.

3. Evident, ar fi absurd să mă pretind nevinovat. Orice dovadă aş aduce în sprijinul “prezumţiei de nevinovăţie”, ar fi luată drept o încercare de-a înşela vigilenţa “Onoratei Curţi” care poate să mă acuze astfel şi de “inducerea în eroare a autorităţilor”. Eşti vinovat din start, pur şi simplu – procesele sunt numai expresia popular-necesară a circului de care lumea are nevoie: ziare, televiziuni, internet.
Suntem intoxicaţi metodic şi iremediabil cu filme şi produse mass media în care Răul este reprezentat de o organizaţie ocultă sau de un serviciu secret scăpat de sub control împotriva cărora luptă alte organizaţii – acestea reprezentând Binele cel nemuritor şi care întotdeauna învinge. Obişnuinţa creează dependenţă iar dependenţa funcţionează cu de la sine resurse. “Ai dreptul să nu spui nimic. Orice spui, poate fi folosit împotriva ta”. Superb, nu? Justiţia a devenit, din armă a lui Dumnezeu – o unealtă a diavolului. Uneori mai cad nişte capete dar asta nu afectează şi nu impacientează pe nimeni: justiţia năpârleşte uneori, îşi părăseşte vechea piele pentru a-şi împlini destinul de dictator mondial: unul din profeţii mincinoşi are cuvântul!
Să revenim. Caracatiţa justiţiară nu este doar un termen ambiguu, materializat prin decizii executate asupra omului, nu! Ea duhneşte atât de tare încât unii, mai slabi de înger, se sinucid înainte de-a ajunge în faţa arogantelor bărbi judecătoreşti şi a trăpaşilor lor denumiţi, îndeobşte, avocaţi. Acest animal supraponderal este omniprezent, nu-l poţi ocoli la nesfârşit, nu te poţi ascunde în gaură de şarpe, n-ai nici o şansă. Climatul violent în care trăim astăzi nu este altceva decât programul după care justiţia îşi face mendrele. Credulă, omenirea s-a încadrat în el: oricui îi sare muştarul din te miri ce, îşi dă în judecată aproapele.
De aceea, ar fi absurd să mă pretind nevinovat. Există atâtea legi încât orice necunoscut mă poate târî la tribunal pentru încălcarea a cel puţin o duzină (dintre care jumătate nu-i convin nici măcar lui).

4. Să acordăm, aşadar, puţină atenţie acestui fenomen care a făcut din om un căţel dispus să dea din coadă la orice foşnet al libertăţii.
Nu este prima dată când spun că legea provoacă infracţiunea. În acest sens e nimerit să ne reamintim starea iniţială a omului, cea din Eden, starea în care avea de respectat o singură lege (cea referitoare la interdicţia de-a mânca din pomul oprit). Fără nici un dubiu, trăim cele mai cumplite momente ce ne-au fost date: mărul primordial a fost necopt, altfel Dumnezeu nu ni l-ar fi interzis, ni l-ar fi dat în mod sigur copt, pentru că orice părinte bun satisface capriciile copiilor săi. Gustându-l înainte de-a se pârgui, am înţeles doar întrebările: răspunsurile le căutăm şi azi. Avem tendinţa subconştientă de hegemonie asupra Universului dar, cunoscând doar întrebările, am luat-o după mirosul lor, ne-am asfaltat cu hotărâre autostrada ce duce la desfiinţare. “Evoluţia” asta este o cacialma, un surogat, praf halucinogen aruncat în propriii ochi şi ceea ce este mai înfricoşător, depindem de ea şi de avantajele iluzorii obţinute până acum.
E de înţeles faptul că, abia creaţi, Adam şi Eva erau nişte copii uşor de manipulat, deşi pe acest considerent eu nu-i absolv de greşeală. Cum să respecte odraslele noastre, astăzi, sutele de legi? De acolo se trage tendinţa copiilor de-a fi cât mai repede “oameni mari”. Şi Adam şi Eva n-au avut răbdare pentru a se maturiza. În dorinţa lor de-a fi odată “mari” şi neavând la cine se raporta – au vrut să fie dumnezei. În mod inexplicabil pentru bietele noastre resorturi cerebrale, Dumnezeu nu i-a executat imediat ci, după muştruluiala de rigoare, le-a îndeplinit visul şi le-a dat în stăpânire pământul.
Dar să fii Dumnezeu nu este un lucru uşor: incapacitatea celor doi de-a formula legi coerente a dus la uciderea lui Abel iar asta evidenţiază neputinţa de a-şi confirma condiţia acordată. De la acel eveniment, delictele s-au înmulţit cu o viteză ameţitoare şi, spre deliciul diavolului, omenirea a început să agonizeze sufocată de haos şi debandadă.
De data asta, în mod oarecum explicabil (nici un Creator lucid nu-şi distruge opera), Dumnezeu elaborează zece legi stabile (Cele Zece Porunci) care acopereau toată aria infracţiunilor existente atunci şi face din Moise transportorul şi exprimarea lor semantică. Această milă exemplară (relaţia părinte-copil în care părintele îşi pedepseşte progenitura pentru greşeală dar se întoarce cu dragoste la ea, cunoscând firava viziune a acesteia asupra realităţii) a funcţionat o vreme.
Ambiţia omului este, însă, o mare şi imprevizibilă necunoscută şi n-a durat prea mult până când şi-a reactivat-o. Nenorocire! Ca să te poţi lua la trântă cu diavolul trebuie să fii cel puţin la fel de pregătit ca el iar omenirea era departe de-a fi ajuns atât de performantă. Adolescenţa în care hormonii i-au luat-o razna, neatenţia şi lăsatul de azi pe mâine a permis necuratului să revină la vechea ocupaţie. Curând, un nou dezastru a intrat triumfal în istoria omenirii: propria justiţie. Imitaţia aceasta ridicolă a diversificat fărădelegile şi a lovit permanent în palidele încercări de promovare a unui comportament echilibrat.
Compasiunea şi înţelegerea lui Dumnezeu, de care vechii înţelepţi au vorbit în cuvinte atât de calde şi senine sunt cu adevărat nişte miracole, altfel nu şi-ar fi trimis Fiul să explice lumii, prin exemplul propriu, felul în care Cele Zece Porunci pot fi puse în practică. În principal, rostul lui Isus în istoria omenirii a fost practicarea iubirii, a celebrului “Iubeşte-ţi aproapele ca pe tine însuţi”, deşi El dă soluţii implacabile, de o acurateţe uluitoare, şi noilor delicte apărute. Acestor soluţii riguroase şi imposibil de contestat, omenirea a crezut de cuviinţă că trebuie să opună proaspătul sistem juridic, aprobat deja de diavol şi admis de omenire ca unitate de măsură supremă.
Dar Isus făcea praf şi pulbere arealul comod al legilor în care se zbenguiau oamenii, aşa că a fost ucis. El trebuia să fie şi să rămână exemplul care să legitimeze nou apăruta justiţie: “Cine nu intră în legalitatea mea, ca El va păţi” a fost, pe scurt, mesajul diavolului.
În mod sigur, condamnarea pe nedrept la moarte a copilului ar trezi durere şi mânie în orice părinte, altfel Dumnezeu, care este bun prin excelenţă, n-ar fi astăzi atât de radical, atât de decis în “alegerea grâului de neghină” şi n-ar fi permis, în marea Lui îngăduinţă, să ne fie cunoscut viitorul: ni s-a oferit Apocalipsa biblică preventiv, ca o avertizare că acolo vom ajunge dacă ne vom ignora originea divină. Ca un corolar al celor spuse mai înainte afirm că, în cazul în care creaţia ajunge la concluzia că ar fi bine să-şi distrugă creatorul, replica acestuia trebuie să fie drastică şi lipsită de orice clemenţă.

5. Se spune că odată cu naşterea lui Isus a început era noastră dar nu sunt de acord cu asta. Eu spun că era noastră a început odată cu moartea Acestuia, supliciul Lui reprezentând semnătura speciei noastre pe actul care consfinţea condamnarea la robie. În 2000 de ani, dracul a înmulţit opiniile permiţând apariţia a mii de legi care mai de care mai aberante. Justiţia lui a intoxicat întreg pământul. Era noastră este, de fapt, era în care diavolul îşi exercită drepturile de unic manager al omului, a pus stăpânire pe continentele şi mările acestui demiurg mărunţel care crede şi acum, în ceasul al XII-lea, că el este cel mai deştept produs al pământului. Eroare! Este doar subordonatul codului de legi pe care, inobservabil, necuratul le-a strecurat în interiorul speciei sale.

6. Ştim cu toţii că doar un pas ne mai desparte de legalizarea clonării omului. Eu spun că această incalculabilă nechibzuinţă este unul din semnele sfârşitului lumii noastre. Cuibărite în întunericul libertăţilor promovate de diavol, minţile omului nu pot imagina uriaşa pierdere provocată oştilor lui Dumnezeu. Sub masca ajutorării aproapelui, diavolul îşi creează propria armată, una cu care crede că va învinge omenirea pentru totdeauna, şi asta cu participarea benevolă şi tacită a “căldiceilor” (marea masă!) atât de perfect ilustraţi în Biblie. Închipuiţi-vă următorul dialog între omul de ştiinţă şi omul de rând:
- Domnule X, la ce bun să munciţi atâta când noi, ca fiinţele cele mai inteligente ale pământului, ar trebui să ne dedicăm timpul unor acţiuni pe măsura noastră, să trăim într-o bunăstare pe care o dorim de secole? Nu v-ar conveni să nu prestaţi niciun fel de muncă şi să vă folosiţi timpul în scopurile pe care vi le doriţi? întreabă savantul pe “căldicelul de masă”.
Nu cred că un strungar, un muncitor, un inginer, un doctor, un taximetrist, un profesor sau un funcţionar, toată gloata asta care se învârte fără rost de ici-colo, ar spune “nu”. Iar atunci, omul de ştiinţă ar zice:
- Singura noastră rugăminte este să donaţi o celulă din trupul dvs. pentru a putea produce o copie care să vă înlocuiască în meseria pe care aţi practicat-o până acum. Vă veţi primi retribuţia în continuare fără efort, veţi dispune de oricât timp liber, nu-i aşa că asta v-aţi dorit mereu?
Credul şi încântat, căldicelul va accepta la repezeală fascinanta propunere – înlocuirea creaţiei lui Dumnezeu cu un soldat al diavolului. Izolat între zidurile satisfacerii trupeşti, omul se va transforma într-o fiinţă indiferentă la “mersul lumii”.
- Dar cum îl voi recunoaşte pe aproapele meu, pe prietenul meu de familie, pe tatăl meu, pe copilul meu? va întreba, naiv, cel înşelat.
- O, nici o problemă, clonele vor purta un semn distinctiv, pe mână sau pe frunte, în funcţie de nivelul social în care lucrează, va răspunde savantul.
Treptat, clonele vor controla toate administraţiile şi toate guvernele planetei. Datorită “semnului” (descris de Biblie în Apocalipsă), numai ele vor deţine cheile tranzacţiilor financiare. Înlocuitorii aceştia ne vor fi oferiţi în curând drept sclavi ai noştri pentru a ne ignora în continuare propria sclavie. Ei vor dicta regulile pieţelor de afaceri, ei vor coordona bursele de valori, ei vor negustori tot ce se vinde şi se cumpără. Expulzat din perimetrul în care se iau marile decizii, omul va ajunge un animal dependent de clona lui, întreţinutul acesteia, obiectul uzat pe care-l aruncăm în magazie, în ideea că ne va mai folosi cândva şi căruia ulterior, atunci când facem curat, îi destinăm ghena de gunoi.
Deoarece nu mai gândesc la parametri umani şi datorită timpului limitat de care dispun, las în seama autorilor de science-fiction subiectul domiciliului şi hranei clonelor (cazărmi speciale, legume tratate genetic şi animale reproduse prin acelaşi procedeu, îmbrăcăminte tip etc.). În consecinţă, afirm că tehnica genetică ce permite dublarea creaţiei lui Dumnezeu nu poate produce decât imitaţii. Da, omul se vrea, din nou – Dumnezeu. Sub presiunea diavolului a găsit şi metoda prin care să-şi ducă ambiţia la un rezultat strălucitor, numai că celor doi aliaţi nu le este permis să creeze.
Aceasta este armata cu care dracul se va prezenta la lupta finală. Obez şi lipsit de de condiţie fizică după renunţarea la a-şi câştiga pâinea cu sudoarea frunţii, cum spune Biblia în Geneză, omul va fi învins din start şi aruncat la ghenă ca o jucărie inutilă.
Dar pentru ca lucrarea de faţă să-şi împlinească menirea şi să reziste noroiului pe care oamenii de încredere ai necuratului îl vor arunca asupra ei, voi vorbi în continuare despre noua constituţie pe care acesta, urmându-şi planurile, o pregăteşte pământului. Vor sta la final, faţă în faţă, născuţii şi făcuţii, acei născuţi care s-au opus legii clonării (legiferată prin “vot democratic”!), care au dorit cu toată puterea fiinţei lor să ducă până la capăt răscumpărarea păcatului primordial şi care n-au cedat inamicului nici măcar un fir de păr. Aceşti învingători vor stăpâni lumea după Armaghedon, aşa cum se spune în Biblie: “Fiii robilor Tăi îşi vor locui ţara şi sămânţa lor va rămânea înaintea Ta.” (Psalmii, 102.28).

7. Probabil că în afară de câţiva iluminaţi, nimeni nu observă impunerea regulamentului diavolului pe pământ. Noua constituţie (sprijinită de actuala justiţie) prin care diavolul va guverna lumea a început să fie aplicată la scară planetară. Fiind în contradicţie cu legile divine, e logic să se opună principiului ordonator al Celor Zece Porunci. Nu-i de mirare că, tentaţi să ia în serios opţiunile tot mai neobişnuite ale “votului majoritar”, cercetătorii Bibliei au ajuns la concluzia că noua ordine mondială este doar o expresie a planificării divine, o tehnică de control dăruită ştiinţei şi oamenilor. Din păcate, nici acest hazliu punct de vedere nu merge mai departe decât ideea de-a admite că la baza creării acestei ordini stă omul, prin exponenţii săi cei mai de vază. Fals! Această “nouă ordine” este paravanul în spatele căruia se pregătesc legi opuse celor date de Dumnezeu. Iată o expresie apropiată de ceea ce diavolul pregăteşte în laboratoarele lui secrete, un Antidecalog care, parţial, a fost deja aprobat de inconştienţa umană:
1.Dumnezeu a murit, e timpul să fii tu Dumnezeu.
2.Tuturor trebuie să le fie frică de tine, căci acum tu eşti stăpânul lumii.
3.Fiecare zi este lăsată pentru a-ţi împlini poftele.
4.Fiecare individ este o entitate unică şi independentă: n-ai tată, n-ai mamă. Dacă nu reuşeşti să-ţi împlineşti poftele acum, vei reuşi în reîncarnările viitoare.
5.Eşti în concurenţă cu ceilalţi oameni: nu ezita să-i ucizi, pentru a-i stăpâni.
6. Scopul scuză mijloacele, indiferent de arma cu care-l pui în practică.
7.Dacă ai avut curajul să furi mărul din Eden, continuă, căci aşa poţi supune lumea.
8.Dacă aproapele tău te înşeală, înşeală şi tu pe toată lumea, ca să nu plăteşti la urmă oalele sparte.
9.Femeia e supusă bărbatului. Ale lui sunt toate femeile pământului.
10.Fă avere pe orice cale, nu lăsa pe altul s-o facă înaintea ta. Distruge-l şi pune mâna pe tot ce are.

8. Nu-i deloc greu de observat faptul că speţa omenească a făcut, cu o majoritate ce sfidează orice prognoză, pasul spre realizarea cu orice preţ a valorilor materiale. Oameni ce deţin averi de neconceput fac regula jocului într-o lume din ce în ce mai secătuită, mai lipsită de creativitate, mai convinsă că argumentul suprem al existenţei ei este continua acumulare. Puţinii opozanţi ai acestui curent distructiv, cel mai înspăimântător din întreaga istorie a dezvoltării umane sunt marginalizaţi, luaţi în râs, batjocoriţi în mod public sau compromişi cu o repeziciune ce nu lasă loc nici unui comentariu.
Îngrămădită în spatele unor fraze “de specialitate”, acoperită de crusta groasă a expresiilor savante care în general nu definesc nimic, omenirea încasează astăzi, cu o violenţă fără precedent, dobânda pentru ultimii arginţi ai trădării lui Isus. Sute de bănci apărute peste noapte, sute de casino-uri şi jocuri bingo televizate se ridică atotstăpânitoare împotriva crucii pe care hominizii anului unu au plantat-o în dimineaţa erei noastre.
Prostituţia – de lux ori de stradă – a fost catalogată drept un fenomen normal de manifestare a libertăţii, drogurile sunt menţinute într-un cadru semi-legal numai pentru a livra studiourilor de filme eroi pozitivi (şi aceştia dispuşi, tot mai evident, compromisurilor). O primă ţară a legalizat euthanasia, experienţele nucleare au intrat deja în obişnuinţa tuturor armatelor globului, creşetoria este a doua natură a omului – a umplut străzile cu răpciuga lenevelii, a pus punct oricăror încercări de-a îndrepta lucrurile, diavolul aproape că s-a instalat în viitorul omenirii.
În curând, traficul de droguri va fi aprobat cu unanimitate de voturi, ca homosexualitatea, ca dreptul de-a purta pistol ori ca pedeapsa cu moartea. Ce poate urma? Aprobarea pe faţă a crimei (mortul e de vină!)? Instituirea nedreptăţii ca dreptate mondială? Acceptarea minciunii ca adevăr universal demonstrat?
Nu ştiu în ce măsură am reuşit să dau credibilitate Antidecalogului şi câţi din cei care-l vor citi îl vor şi analiza, de aceea solicit sprijin în această direcţie. Poate s-a mai născut cineva pentru a sintetiza în formule mai concludente ceea ce eu, din lipsă de timp, n-am putut şlefui.

Lista autorilor validaţi pentru antologia CUVÂNTUL ÎN TIMP (14 iulie 2011)

S.C. EDITURA “GRINTA” S.R.L.,
400536 CLUJ-NAPOCA, Str. Primăverii 22/23;
Tel.: 0744/777 883
Cont IBAN: RO34CARP013000030203RO01
Cont IBAN: RO88CARP013000030203EU01
Banca Comercială “CARPATICA” S.A. fil. Cluj
www.edituragrinta.ro

COMUNICAT
Editura „Grinta” împreună cu editura „Singur” va edita şi va tipări până la data de 15.08.2011, volumul „CUVÂNTUL ÎN TIMP” – antologie de poezie, proză şi eseistică.
Cartea va avea un număr de 384 de pagini dintre care 24 color (cu pozele autorilor), format 15x22cm., coperta policromie, plastifiată lucios. Textele, CV-urile şi fotografiile color ale autorilor se vor expedia în format electronic pe adresa gabby_cojocaru@yahoo.com până la data de 25.07.2011. De asemenea, autorii vor trimite şi un scurt răspuns la întrebarea:
CE V-A ÎNDEMNAT SĂ VĂ APUCAŢI DE SCRIS?
Fiecare autor va beneficia de un spaţiu tipografic de 10-16 pagini, ceea ce înseamnă că va trebui să trimită texte în format A4 între 8 şi 10 pagini; de asemenea fotografiile color vor avea dimensiunea minimă de 5x7cm.

Antologia va fi mediatizată de către GRUPUL MEDIA SINGUR şi AGENŢIA LITERARĂ „SINGUR” şi va fi prezentată în lunile septembrie şi octombrie în cadrul unor emisiuni la Radio România Actualităţi.
Taxa de coeditare este de 500,00 lei pentru fiecare autor, care va primi 20 de exemplare din tirajul tipărit. Această sumă se va achita în contul editurii „GRINTA” (cod fiscal RO6081420) IBAN RO34 CARP 0130 0003 0203 RO01 deschis la Banca Carpatica, filiala Cluj, până la data de 25.07.2011.
Autorii care vor intra în această antologie vor fi validaţi de un Grup Consultativ format din: Gabriel Cojocaru, Ştefan Doru Dăncuş, Ioan Pavel Azap şi Felix Nicolau.
Volumul va fi lansat şi în cadrul Târgului de Carte „GAUDEAMUS” care va avea loc la sfârşitul lunii noiembrie la Bucureşti.
În primele etape au fost validaţi următorii autori: SILVIA KATZ (PROZĂ); SILVANA COJOCĂRAŞU (POEZIE); VASILE LUŢAI (POEZIE); ADRIAN BOTEZ (POEZIE ŞI PROZĂ); DAN MARIUS DRĂGAN (POEZIE); ADRIAN SUCIU (POEZIE); MIRCEA GĂLĂŢEAN (ESEU); ŞTEFAN DORU DĂNCUŞ (PROZĂ); FELIX NICOLAU (PROZĂ); GELU DRAGOŞ (POEZIE); MENUŢ MAXIMINIAN (PROZĂ), IOAN DRAGOŞ (POEZIE), CARMEN MĂRCEAN (POEZIE), DORA ALINA ROMANESCU (POEZIE), VICTORIA FĂTU NALAŢIU (PROZĂ), ADALBERT GYURIS (POEZIE ŞI PROZĂ), CRISTIAN BODNĂRESCU (POEZIE) şi EUGEN AXINTE (POEZIE).
Aceştia sunt rugaţi să ne transmită adresele precum şi datele de identificare (serie şi nr. buletin, C.I., CNP).
AUTORII DIN DIASPORA VOR ACHITA TAXA DE COEDITARE ÎN VALOARE DE 150 EU ÎN CONTUL IBAN RO88CARP013000030203EU01 DESCHIS LA Banca Comercială “CARPATICA” S.A. fil. Cluj.
Volumul „CUVÂNTUL ÎN TIMP” va fi realizat împreună cu următorii parteneri media:
RADIO ROMÂNIA ACTUALITĂŢI, Lithera.ro (site), FDL.ro -Fabrica de Literatură (site), Bocancul Literar (site), Proiectul Cititor de proză (site), revista „Algoritm Literar” (Hunedoara), revista „Noua Provincia Corvina” (Hunedoara), Confluenţe româneşti (site).
Ştefan Doru DĂNCUŞ
Gabriel COJOCARU

Thursday, July 7, 2011

Antologia "Cuvântul în timp"

COMUNICAT

Editura „Grinta” împreună cu editura „Singur” va edita şi va tipări până la data de 15.08.2011, volumul „CUVÂNTUL ÎN TIMP” – antologie de poezie, proză şi eseistică.
Cartea va avea un număr de 384 de pagini dintre care 24 color (cu pozele autorilor), format 15x22cm., coperta policromie, plastifiată lucios. Textele, CV-urile şi fotografiile color ale autorilor se vor expedia pe adresa gabby_cojocaru@yahoo.com până la data de 25.07.2011. De asemenea, autorii vor trimite şi un scurt răspuns la întrebarea:
CE V-A ÎNDEMNAT SĂ VĂ APUCAŢI DE SCRIS?
Fiecare autor va beneficia de un spaţiu tipografic de 10-16 pagini, ceea ce înseamnă că va trebui să trimită texte în format A4 între 8 şi 10 pagini; de asemenea fotografiile color vor avea dimensiunea minimă de 5x7cm.
Antologia va fi mediatizată de către GRUPUL MEDIA SINGUR şi AGENŢIA LITERARĂ „SINGUR” şi va fi prezentată în lunile septembrie şi octombrie în cadrul unor emisiuni la Radio România Actualităţi.
Taxa de coeditare este de 500,00 lei pentru fiecare autor, care va primi 20 de exemplare din tirajul tipărit. Această sumă se va achita în contul editurii „GRINTA” (cod fiscal RO6081420) IBAN RO34 CARP 0130 0003 0203 RO01 deschis la Banca Carpatica, filiala Cluj, până la data de 25.07.2011.
Autorii care vor intra în această antologie vor fi validaţi de un Grup Consultativ format din: Gabriel Cojocaru, Ştefan Doru Dăncuş, Pavel Azap şi Felix Nicolau.
Dintre autorii care vor face parte din această antologie putem să vă informăm că sunt membri ai USR, membri ai Ligii Scriitorilor din România şi că unii dintre ei fac parte din diaspora (Canada, Israel, Germania, SUA şi Spania).
Volumul va fi lansat şi în cadrul Târgului de Carte „GAUDEAMUS” care va avea loc la sfârşitul lunii noiembrie la Bucureşti.
Ştefan Doru DĂNCUŞ
Gabriel COJOCARU

Monday, April 11, 2011

„Cazul” Nicolae Breban

În data de 6 aprilie 2011, precum şi în zilele următoare, presa naţională a reprodus o ştire calomnioasă, abuzivă, distribuită pe canelele media naţionale (şi nu numai), intitulată calomnios CNSAS: Nicolae Breban a fost colaborator al securitaţii. Informaţia era însoţită de o succintă bio-bibliografie trunchiată, şi, în alte cazuri, de stenograma, trunchiată şi ea, câtorva convorbiri ale domnului Nicolae Breban cu generalul de Securitate N. Pleşiţă.

„Direcţia de investigaţie a constatat că Nicolae Alexandru Breban a fost colaborator al fostei Securităţi, au declarat, miercuri, surse din CNSAS. Decizia de colaborare în cazul Nicolae Breban a fost dată în martie, iar dosarul în care CNSAS cere constatarea calităţii de colaborator al Securităţii a scriitorului a fost înregistrat la Curtea de Apel Bucureşti – Secţia de contencios administrativ şi fiscal în 4 aprilie. Primul termen în procesul dintre CNSAS şi Nicolae Alexandru Breban a fost stabilit de instanţă pentru 12 septembrie.



Nicolae Breban, născut în 1934, la Baia Mare, este romancier şi eseist, precum şi directorul revistei Contemporanul, editată de Fundaţia Culturală Ideea Europeană. [Revista Contemporanul este editată de trustul Contemporanul – n.n.] El este unul dintre cei mai importanţi şi prolifici prozatori români contemporani. A debutat literar în revista Viaţa studenţească, în 1957. Opt ani mai târziu, Breban a publicat primul său roman, Francisca (tradus în limbile bulgară şi rusă), distins cu premiul „Ion Creangă” al Academiei Române. În 1966, îi urmează romanul În absenţa stăpânilor, iar în 1968, Animale bolnave, premiat de Uniunea Scriitorilor. Breban a fost redactor-şef al revistei România literară. Breban a semnat scenariul filmului „Răutăciosul adolescent”, precum şi scenariul şi regia filmului „Printre colinele verzi”, o ecranizare a romanului Animale bolnave, inclus în selecţia oficială a Festivalului Internaţional de la Cannes. În 1973, apare romanul Îngerul de gips, iar în 1975, versiunea în limba suedeză a romanului În absenţa stăpânilor. Nicolae Breban a mai publicat volumele Bunavestire (1977), Don Juan (1981), piesele de teatru Culoarul cu şoareci şi Bătrâna doamnă şi fluturele (1981 – 1982, Paris), ediţia franceză a romanului În absenţa stăpânilor (1983, Flammarion, Paris), Drumul la zid (1984), versiunea franceză a romanului Bunavestire (1985, Flammarion, Paris), Pândă şi seducţie (1991), volumul de versuri Elegii parisiene (1992), trilogia Amfitrion (1994) – Demonii mărunţi, Procuratorii, Alberta, Riscul în cultură (1997), Ziua şi noaptea (1998), Stricte amintiri literare (2001), Voinţa de putere (2001), Sensul vieţii. Memorii I (2003), Sensul vieţii. Memorii II (2004) şi Sensul vieţii. Memorii III (2006).” (sursa: MEDIAFAX)



Acest comunicat a fost emis, şi în consecinţă, preluat de mass media naţională, la 15.59, în data de 6 aprilie 2011, neconţinând, contrar uzanţelor, şi opinia „părţii vizate”, şi anume: opinia domnului acad. Nicolae Breban – ceea ce reprezintă, indiscutabil, o gafă, o elementară călcare a deontologiei profesionale. Ştirea a fost preluată, scriam într-un comunicat al subsemnatei, cu iuţeala fulgerului: „Breban – colaborator al securităţii? Da, am pus un semn de întrebare, absolut firesc în acest caz, deşi cunosc, de bună seamă răspunsul. Îl cunosc, de altfel, şi nu puţini jurnalişti, scriitori (de pildă, Dorin Tudoran, Cristian Teodorescu şi Emil Hurezeanu, zeloşii calomniatori ai romancierului, nu-i aşa?), colegi ai domnului acad. Nicolae Breban. Cu toate acestea... majoritatea a preluat ştirea abuzivă, grosolană. Ştirea calomnioasă a fost multiplicată cu o viteză, hélas, abracadabrantă, cu o iuţeală de vis, cu un spirit organizatoric formidabil, de necrezut când vorbim de iubita noastră, sărmana noastră, primitiva noastră România; mă gândesc... aşa, visător, că în cazul în care acea viteză, acea miraculoasă energie, grabă de a macula cu orice preţ un mare romancier, acea hărnicie de a răspândi o calomnie incredibilă ar fi fost folosite în sens constructiv, să zicem, la construcţia autostrăzilor în România, ţara noastră s-ar fi acoperit mirabil, peste noapte, de o reţea de autostrăzi mi-nu-na-te, care, din punct de vedere calitativ, ar fi bătut şoselele germane, zău! Nu puţine dintre ziare, aşadar, cotidiane, ediţii on line, agenţii de ştiri, au preluat, ca material «ilustrativ», cum ar veni, stenograma unor convorbiri purtate de romancierul Breban cu generalul de securitate Pleşiţă, convorbiri reproduse trunchiat. Aşa «se cuvine»: să reproduci informaţiile trunchiat – inclusiv, culmea!, succinta bio-bibliografie; când nu-ţi convine, se bricolează, se ajustează, iar la nevoie: se dă cu toporul, se dă cu barda, amputându-se o bună parte din biografia unui individ incomod, nu contează cine este el, ce anume a făcut în viaţă, nu contează că îi faci rău; în condiţiile enormei crize morale care clatină la rădăcini societatea românească, nu mai contează absolut nimic: poţi să spui ce vrei, cui vrei, despre oricine vrei, oriunde, oricând, oricum!!! – important e să omiţi tot ceea ce este strident într-un cadru dat, prestabilit, tot ce nu este „pe linie” GDS-sistă, «pe linie» CNSAS-isită, să smulgi din context, după cum îţi convine, imprimând, nu-i aşa?, unghiul din care „trebuie” citit un text, interpretată o ştire conform „ultimelor indicaţii de partid”, da? Şi din ce motive, mă rog frumos?”



La 17.19, în aceeaşi zi, realizând, probabil, că s-au încălcat elementarele reglementări existente în domeniu, mediafax distribuie un al doilea comunicat, nu-i aşa? Iată-l: „Nicolae Breban, despre decizia CNSAS: Nu am semnat niciodată un angajament cu Securitatea. Scriitorul Nicolae Breban a declarat pentru MEDIAFAX că nu a semnat niciodată un angajament cu Securitatea, nu a dat nicio informaţie scrisă Securităţii, considerând decizia CNSAS drept «o lucrătură» a cuiva care vrea să-i murdărească numele. Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii (CNSAS) a cerut Curţii de Apel Bucureşti să constate calitatea de colaborator al fostei Securităţi a scriitorului Nicolae Breban. Direcţia de investigaţie a constatat că Nicolae Alexandru Breban a fost colaborator al fostei Securităţi, au declarat, miercuri, surse din CNSAS. În schimb, scriitorul Nicolae Breban spune că decizia CNSAS nu are niciun fel de fundament.

«Este o lucrătură a cuiva care vrea să-mi murdărească numele. În perioada aia erau sute de scriitori şicanaţi, dar eu niciodată n-am dat vreo informaţie scrisă Securităţii şi nici nu am semnat niciodată un angajament. Eu am fost unul dintre cei mai atacaţi scriitori în comunism, romanul meu Bunavestire a fost foarte atacat, toată presa de partid m-a atacat», a spus Nicolae Breban. El a precizat că, în prezent, se află în Spania şi va reveni în România în circa o lună, moment în care va face o conferinţă de presă. Breban a precizat că a relatat şi în memoriile lui, care «din păcate" nu sunt citite, cele două anchete culturale în care a fost cercetat de Securitate, anchete la care a participat şi fostul general de Securitate Nicolae Pleşiţă. «Am fost anchetat de două ori de Securitate şi în acele momente l-am cunoscut pe Pleşiţă. Prima anchetă culturală a fost în legătură cu confiscarea manuscrisului romanului meu «Bunavestire» de la Coeckelberghs (editorul René Coeckelberghs, n.r.), care urma să-l publice în Suedia. Romanul meu «Bunavestire» a fost oprit în ţară de la publicare, timp de trei ani, de către Securitate şi doream să îl public în Suedia. Dar Securitatea şi Poliţia de frontieră au confiscat manuscrisul şi eu am fost anchetat de o comisie a Securităţii. Atunci l-am cunoscut şi pe Pleşiţă. Ei m-au rugat să scriu o declaraţie în care să spun de ce i-am încredinţat unui editor străin manuscrisul meu. Eu am explicat că sunt autorul manuscrisului şi proprietarul lui şi nu îl dădeam pentru a fi publicat, pentru că nu doream să îl implic pe Coeckelberghs. Aceasta este singura declaraţie scrisă pe care am dat-o la Securitate», a spus Nicolae Breban.

Potrivit lui Breban, cea de-a doua anchetă a avut loc atunci când Securitatea a aflat că a trimis manuscrisul său pentru romanul Bunavestire în străinătate, prin intermediul unei ambasade. «M-au anchetat din nou şi atunci l-am întâlnit din nou pe Pleşiţă», a mai spus Breban. El a precizat că cele două anchete ale Securităţii au avut loc înainte de anul 1977. Romanul Bunavestire al lui Breban a apărut în 1977, la Iaşi , la Editura Junimea. «lterior, romanul meu Bunavestire a fost cel mai criticat roman apărut sub comunism. Toată presa de partid m-a atacat", a mai spus Nicolae Breban.

Totodată, Breban a amintit că, în 1971, a protestat faţă de politica regimului comunist într-un material pentru publicaţia franceză Le Monde, când şi-a anunţat şi demisia de la conducerea publicaţiei România literară. «Ulterior s-a propus excluderea mea din biroul Uniunii Scriitorilor», a mai spus Breban. Pe de altă parte, Nicolae Breban a spus că în Spania, unde se află în prezent, a finalizat un nou roman Jocul şi fuga. Totodată, el a precizat că urmează să îi fie publicată în curând o nouă carte, Singura cale. Decizia de colaborare în cazul Nicolae Breban a fost dată în martie, iar dosarul în care CNSAS cere constatarea calităţii de colaborator al Securităţii a scriitorului a fost înregistrat la Curtea de Apel Bucureşti – Secţia de contencios administrativ şi fiscal în 4 aprilie. Primul termen în procesul dintre CNSAS şi Nicolae Alexandru Breban a fost stabilit de instanţă pentru 12 septembrie. Nicolae Breban, născut în 1934, la Baia Mare, este romancier şi eseist, precum şi directorul revistei Contemporanul, editată de Fundaţia Culturală Ideea Europeană. El este unul dintre cei mai importanţi şi prolifici prozatori români contemporani.”

Dacă s-ar face o radiogramă referitoare la preluarea celor două comunicate, în care este reprodusă şi o succintă bio-bibliografie trunchiată – nici un cuvânt despre disidenţa autorului Buneivestiri! – s-ar constata, de bună seamă, care dintre acestea predomină. E nevoie să precizez?

Aura Christi











Aura Christi

Breban – colaborator al securităţii?



„Alte popoare au sfinţi, grecii au înţelepţi.

S-a spus, pe drept cuvânt, că un popor nu se caracterizează

atât prin oamenii mari pe care îi are, ci mai mult prin felul în care îi recunoaşte

şi îi stimează pe aceştia.”



Friedrich Nietzsche





Autorul Buneivestiri, Nicolae Breban, născut la Baia Mare, în data de 1 februarie 1934, este fiul preotului greco-catolic, Vasile Breban, închis sub unguri. Bunicul său, Nicolae Breban, protopop în comuna Cicârlău, a înălţat o catedrală, graţie eforturilor d-sale luând fiinţă, după cum se ştie, câteva şcoli în Ardeal. Breban debutează târziu, purtând mai bine de un deceniu, stigmatul de „duşman al poporului”, purtând „steaua galbenă” a individului – în percepţia cerberilor regimului comunist – cu o provenienţă „suspectă”. Aceeaşi problemă, legată de „originile nesănătoase”, o au, de altfel, şi alţi colegi de generaţie ai d-sale – generaţie numită de criticii literari, şaizecistă, una dintre cele mai strălucite, date culturii române în perioada postbelică – Nichita Stănescu, nepot de general alb-gardist: Cereaciukin, Matei Călinescu, fiu de burghezi şi intelectuali din perioada interbelică, Cezar Baltag, fiu de preot basarabean.

Breban debutează târziu, la 31 de ani, strălucit, în 1965, cu romanul Francisca, prezentat de Matei Călinescu. Publică, apoi, imediat, În absenţa stăpânilor (1966), având o incredibilă ascensiune, un urcuş destinal fulminant, după ce dictatorul se opune făţiş invadării Cehoslovaciei lui Alexander Dubček – Uniunea Sovietică şi aliaţii din Pactul de la Varşovia, cu excepţia României, după cum se ştie, invadează Cehoslovacia – moment istoric crucial care dă fiinţă fenomenului de eliberare politică numit „Primăvara de la Praga”. Anul 1968, de bună seamă, a schimbat, apropo, lumea, „chiar dacă vă convine sau nu”, susţine deputatul european Daniel Cohn-Bendit. 1968 a schimbat în esenţe inclusiv România, după marasmul proletcultist iscându-se o boare de liberalizare, care a stârnit simpatia, ba chiar admiraţia a nu puţini intelectuali români faţă de Ceauşescu. În acel context, Breban cunoaşte – cu vorbele marelui critic Eugen Negrici – „o glorie de neegalat”. Astfel, după primele două romane, în 1968 – an declarat de critica de specialitate drept an al romanului! – vede lumina tiparului Animale bolnave. În acel context istoric de liberalizare, la Congresul al X-lea al PCR, din 6-12 august 1969, tânărul Breban este ales membru supleant al Comitetului Central. În 1971, are loc premiera filmului artistic Printre colinele verzi (scenariul și regia de Nicolae Breban), o ecranizare a romanului Animale bolnave.

„Filmul nu este agreat de către oficialitățile comuniste – notează Laura Pavel în nota biobliografică inserată la începutul volumului Breban 70 (Editura Ideea Europeană, 2004) – fiind inclus însă în selecția oficială a Festivalului Internațional de la Cannes. Prezent la Paris , cu acest prilej, Nicolae Breban este șocat de Tezele din Iulie, prin care Ceaușescu va declanșa, după model maoist, revoluția culturală. Dezavuând public politica regimului din România, prin interviuri acordate presei occidentale, scriitorul își anunță, în semn de protest, demisia din funcția de redactor-șef al României literare”. În jurnalul său, intitulat Un român la Paris , Dumitru Ţepeneag – singurul cetăţean român (după Regele Mihai I), căruia i s-a retras cetăţenia prin decret prezidenţial – nota, referitor la acea radicală ruptură brebaniană cu sistemul ceauşist, următoarele:



„22 septembrie 1971. În sfârșit, Le Monde a publicat și articolul despre Breban: «Craignant un retour au dogmatisme, le rédacteur en chef de la revue La Roumanie littéraire donne sa démission» (...) 23 septembrie 1971. Știrea despre demisia lui Breban a fost reluată de mai multe ziare franceze, engleze, germane. Breban se simte foarte mândru”.



În data de 16 februarie 1971, în România, „are loc ședința comună a comitetului organizației de partid și a biroului Uniunii Scriitorilor, în care este incriminat faptul că” Breban „și-a prelungit șederea în străinatate, fără să aibă dezlegare la plecarea din țară decât pentru o perioadă limitată” și, citiţi cu atenţie?,



„se propune excluderea lui Nicolae Breban din biroul Uniunii, precum și excluderea sa din rândurile membrilor supleanți ai CC al PCR și din rândurile membrilor PCR. În aceeași zi, în ședința de lucru a CC al PCR, propunerile confraților sunt însușite și supuse spre aprobarea plenarei Comitetului Central. (s.n.) Întors în țară în luna aprilie, după o călătorie prelungită în Franţa și R.F. Germania, refuzând însă să se autoexileze, scriitorul devenise indezirabil pentru autoritățile comuniste. (s.n.) Este marginalizat, supravegheat și împiedicat să mai călătorească în străinătate până în 1975, deși obținuse deja și cetățenia germană. Înfruntând aceste condiții potrivnice, el se consacră, în exclusivitate, scrisului, fiind, după mărturisirea sa, «singurul meu răspuns posibil, firesc, deși paradoxal pentru unii»”.



Breban intră, aşadar, în marginalitate socială. Publică o dată la câţiva ani câte un roman, luptând cu organismele cenzurii comuniste. Una dintre cele mai acerbe lupte cu cenzura romancierul o duce pentru publicarea uneia dintre capodoperele sale, Bunavestire, refuzate de Editurile Cartea Românescă şi Eminescu. Este anchetat de securitate. În acel context, al anchetelor la securitate, îl cunoaşte şi pe generalul de securitate Nicolae Pleşiţă. Romanul Bunavestire vede, totuşi, lumina tiparului în 1977 la Editura Junimea din Iaşi şi este atacat virulent în plenara C.C. al P.C.R. din 28-29 iunie 1977, atac preluat fără crâcnire de întreaga presă de partid şi cea literară din ţară. Şi ceva mai târziu – un element nelipsit de interes, de altfel – de Europa Liberă, într-un text comandat de Monica Lovinescu unui… individ, care s-a dovedit a fi… un fervent colaborator al securităţii!

Având cetăţenie germană şi, respectiv, paşaport german – Mama romancierului, Olga Constanța Esthera Böhmler-Breban vine dintr-o familie de nemţi emigraţi din Alsacia – Breban călătoreşte în străinătate, stabilindu-se, într-un târziu, la Paris, şi continuând, maniacal, să scrie şi să publice în ţară, la prestigioase Case de Edituri din străinătate, inclusiv trei romane la prestigioasa editură pariziană Flammarion. Revoluţia din 1989 îl readuce din exil acasă, în România, unde domnul Andrei Pleşu, în primăvara anului 1990, îl invită să preia revista Contemporanul, înfiinţată la 1881 şi editată, la ora actuală, de trustul Contemporanul. Da. Autorul Buneivestiri se întoarce definitiv în România, ţara în care Nicolae Breban s-a născut şi a creat o operă romanescă de prim rang, devenind unul dintre cei mai mari scriitori români. Unul dintre cei mai atacaţi scriitori români. Unul dintre cei mai izolaţi scriitori români. Unul dintre cei mai calomniaţi scriitori români.

Breban scrie şi publică ritmic: romane, eseu, poezie, traduceri, teatru. Este iubit şi denigrat în egală măsură. Este aplaudat, calomniat… Este invidiat şi adulat în egală măsură pentru uriaşa-i forţă creatoare de nestăvilit, pentru forţa de a fi el însuşi, de a fi liber, unic, vulcanic, intempestiv, covârşitor de viu, pentru forţa-i de a fi un soi de pegas năbădăios şi genial, un cal de cursă lungă, imposibil de îmblânzit de nici una dintre dictaturi, inclusiv de cea postdecembristă, „de catifea”, după cum i s-a spus nu o dată. Vocaţia lui nu este, n-a fost niciodată, vorbind în limbajul lui Napoleon, politica; Vocaţia d-sale este, previzibil până la monotonie, Romanul. Romanul polifonic, clasic, romanul ca o construcţie enormă, aşa cum l-au văzut, l-au visat uriaşii: Dostoievski, Tolstoi, Proust, Musil.



...La circa o lună după ce romancierul împlineşte 77 ani, la circa 35 de ani scurşi de la publicarea, în 1977, a romanului Bunavestire, în anul de graţie 2011, în Postul Sfintelor Sărbători Pascale, aflăm, cu surprindere, că, brrrr, surse din Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii (CNSAS) susţin faptul că „Nicolae Alexandru Breban a fost colaborator al fostei Securităţi”. Aflăm din aceeaşi sursă (ca şi când ai citi un raport al securităţii, şi nu rezultatele unei investigaţii, nu-i aşa?) că „Direcţia de investigaţie a constatat că Nicolae Alexandru Breban a fost colaborator al fostei Securităţi, au declarat, miercuri, surse din CNSAS” şi că „Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii (CNSAS) a cerut Curţii de Apel Bucureşti să constate calitatea de colaborator al fostei Securităţi a scriitorului Nicolae Breban”. Nu există, aşadar, o decizie a Curţii de Apel. Există o constatare a Direcţiei de investigaţie, conform căreia „Nicolae Alexandru Breban a fost colaborator al fostei Securităţi”. Constatarea abuzivă, grosolană, calomnioasă este preluată de întreaga presă naţională; şi nu numai de cea naţională. Curios, lucrurile – în condiţiile dictaturii cu papion instaurate de câţiva ani în ţară – se întâmplă întrucâtva ca în 1977, când romanul Bunavestire a fost, spuneam, atacat virulent în plenara CC al PCR din 28-29 iunie 1977. (Vezi, în această ordine de idei, un dosar ce conţine un fragment din atacul brutal la adresa romanului şi a autorului, proferat în Plenara CC al PCR de către Titus Popovici, în Bunavestire, Ediţia a IV-a, cu un argument al autorului, prefaţă, tabel cronologic şi note de Laura Pavel, Editura Paralela 45, 2002). Iar acel atac virulent a fost preluat – într-un sălbatic regim dictatorial – de întreaga presă de partid din ţară . „Alte măşti, aceeaşi piesă,/Alte guri, aceeaşi gamă,/Amăgit atât de-adese/Nu spera şi nu ai teamă.”



Breban – colaborator al securităţii?

Da, am pus un semn de întrebare, absolut firesc în acest caz, deşi cunosc, de bună seamă răspunsul. Îl cunosc, de altfel, şi nu puţini jurnalişti, scriitori (de pildă, Dorin Tudoran, Cristian Teodorescu şi Emil Hurezeanu, zeloşii calomniatori ai romancierului, nu-i aşa?), colegi ai domnului acad. Nicolae Breban. Cu toate acestea... majoritatea a preluat ştirea abuzivă, grosolană. Ştirea calomnioasă a fost multiplicată cu o viteză, hélas, abracadabrantă, cu o iuţeală de vis, cu un spirit organizatoric formidabil, de necrezut când vorbim de iubita noastră, sărmana noastră, primitiva noastră România; mă gândesc... aşa, visător, că în cazul în care acea viteză, acea miraculoasă energie, grabă de a macula cu orice preţ un mare romancier, acea hărnicie de a răspândi o calomnie incredibilă ar fi fost folosite în sens constructiv, să zicem, la construcţia autostrăzilor în România, ţara noastră s-ar fi acoperit mirabil, peste noapte, de o reţea de autostrăzi mi-nu-na-te, care, din punct de vedere calitativ, ar fi bătut şoselele germane, zău! Nu puţine dintre ziare, aşadar, cotidiane, ediţii on line, agenţii de ştiri, au preluat, ca material „ilustrativ”, cum ar veni, stenograma unor convorbiri purtate de romancierul Breban cu generalul de securitate Pleşiţă, convorbiri reproduse trunchiat. Aşa „se cuvine”: să reproduci informaţiile trunchiat – inclusiv, culmea!, succinta bio-bibliografie; când nu-ţi convine, se bricolează, se ajustează, iar la nevoie: se dă cu toporul, se dă cu barda, amputându-se o bună parte din biografia unui individ incomod, nu contează cine este el, ce anume a făcut în viaţă, nu contează că îi faci rău; în condiţiile enormei crize morale care clatină la rădăcini societatea românească, nu mai contează absolut nimic: poţi să spui ce vrei, cui vrei, despre oricine vrei, oriunde, oricând, oricum!!! – important e să omiţi tot ceea ce este strident într-un cadru dat, prestabilit, tot ce nu este „pe linie” GDS-sistă, „pe linie” CNSAS-isită, să smulgi din context, după cum îţi convine, imprimând, nu-i aşa?, unghiul din care „trebuie” citit un text, interpretată o ştire conform „ultimelor indicaţii de partid”, da? Şi din ce motive, mă rog frumos?



„Eugen Simion: Niciodată nu se spune, nu s-a vorbit, de pildă, ce reprezintă grupul GDS în lumea literară de astăzi. Este pentru prima dată când văd şi eu un scriitor că vorbeşte, scrie cinstit despre toate aceste lucruri: ce este cu emigraţia românească, cu exilul românesc şi aşa mai departe. Toată lumea are un fel de complex: să nu zică asta, să nu se supere – dacă se supără cineva care e foarte puternic, îl taie de pe toate listele – şi aşa mai departe. Ceea ce se întâmplă, s-a întâmplat.

Aura Christi: De 20 de ani, domnule profesor, suntem tăiaţi de pe toate listele… E o informaţie aceasta şi nimic altceva.

Eugen Simion: Vă miraţi că nu am fost de douăzeci de ani în această lume? Nu am fost, pentru că am fost marginalizaţi! Foarte dur şi fără prea multe comentarii...”



Am reprodus adineaori un fragment din conferinţa organizată de revista Contemporanul în noiembrie 2009 pe marginea volumului-eveniment Trădarea criticii, scris de Nicolae Breban şi apărut la Editura Ideea Europeană. Trădarea criticii – o carte incomodă, scorţoasă, în care Breban aşează faţă în faţă două realităţi: cea dejisto-stalinistă şi cea postdecembristă, asemănătoare şi în următorul punct: modul în care sunt tratate personalităţile majore ale culturii române, acestea fiind marginalizate, după cum susţineam şi alte dăţi, denigrate, un rol important în această ordine de idei revenindu-le Grupului de Dialog Social – un grup transformat în sectă culturală ultraexclusivistă – şi CNSAS-ului. Trădarea… este, aşadar, repet, o carte incomodă, crispantă, provocatoare; un opus şocant pentru unele spirite, un volum polemic, care va deranja, în continuare, nu puţine spirite. (Ca şi Aventurierii politicii româneşti. O istorie dramatică a prezentului – un opus brebanian incendiar, publicat de curând în format digital de Editura CorectBooks, apoi, în format clasic, de Editura Muzeului Naţional al Literaturii Române.) deranjează şi va deranja cu atât mai mult, cu cât patetismul brebanian, de sorginte elină, este de o luciditate greu de contestat, atenţie, dacă spiritul nu-ţi este corupt. Trădarea criticii este o carte scrisă de un romancier important, care în trecut a fost membru supleant în CC, dar după Tezele din Iulie ’71, spuneam, Breban şi-a dat demisia, la Paris, în Le Monde, şi s-a întors în ţară, devenind unul dintre cei mai importanţi disidenţi din Estul Europei. O parte din iluştrii domniei sale colegi – e vorba, nota bene, de nume greu de trecut cu vederea: Manolescu, Adameşteanu, Doina Uricaru, bunăoară; dar există şi altele, din păcate pentru ei – se opresc, referindu-se la acest segment din cariera brebaniană până la acest dar, calomniindu-l astfel pe unul dintre cei mai mari romancieri români; o jumătate de adevăr este egal calomnie.

Marginalitatea în care a trăit şi a scris – fără a avea vreun venit – autorul Buneivestiri sub Ceauşescu, calomnia, zvonistica denigratoare – o industrie inventată, pusă la punct, perfectată şi folosită ca instrument de propagandă atât de organele represive de sub dictatură, cât şi de actualul GDS, pardon, CNSAS, nu-i aşa? – iată, în chip extrem de straniu, explicabil însă, continuă şi după ’89. O altă carte căreia i-am dedicat – în Contemporanul – o dezbatere în toamna anului 2008 este Iluziile literaturii române, semnată de domnul profesor Eugen Negrici, şi aceasta incomodă, scorţoasă, strălucită. Cred cu fermitate că aceste două cărţi, spuneam la acea conferinţă de acum circa doi ani, vor da o direcţie în literatura română; sunt, ambele, o provocare pentru spiritul critic, şi nu numai. Reprezintă un duş rece pentru critica română, dar nu mai puţin pentru societatea de azi, cu condiţia să aibă parte de o receptare adecvată, de o analiză critică lucidă, pertinentă – ceea ce, să recunoaştem încă o dată, ne lipseşte. Şi e un lucru de o gravitate extremă acesta.

Nu există, de bună seamă, spuneam, o decizie a Curţii de Apel în acest caz. Spun de bună seamă, fiindcă CNSAS a devenit, da, previzibil. Scenariul este, da, răs-cunoscut. La fel, au fost „linşaţi” public, la fel au fost supuşi oprobriului general Ştefan Augustin Doinaş, Nicolae Balotă, Cezar Ivănescu, Adrian Marino, Augustin Buzura, Eugen Uricaru, Ioan Groşan şi alţi scriitori, opera cărora face parte din patrimoniul spiritual al României. Tot din presă, aflăm că „CNSAS i-a verificat dosarul lui Breban în urma unei cereri făcute de Uniunea Scriitorilor” şi că Varujan Vogsanian intenţionează să pună în discuţie – parcă dormim şi visăm, zău!, ţineţi-vă bine – la şedinţa „Consiliului USR situaţia lui Breban, care este membru al acestui consiliu. Regula USR cere ca din funcţiiile de conducere să nu facă parte persoane care au probleme în ce priveşte colaborarea cu fosta Securitate”. (Nicolae Breban, la „judecata” colegilor de breaslă, în Adevărul, 7 aprilie 2011) Nicolae Breban nu a fost invitat la CNSAS, pentru a i se comunica decizia, pentru a i se solicita opinia, pentru a-i oferi, Doamne fereşte, prilejul să-şi susţină nevinovăţia; la ce bun? Prezumţia nevinovăţiei să mai existe oare în România? La ce bun? De vreme ce decizia este luată, verdictul este dat din start, iar ştirea este preluată din surse – fără nici un fel de semn întrebare – de întreaga presă; preluată, multiplicată fără drept de apel decât cu câteva excepţii, nu rareori, timide… La mijloc este, după cum se vorbeşte, decizia atotputernicului „partid” GDS, CNSAS – scuzaţi, pardon, era să le confund, nu-i aşa?

CNSAS nu avea nici un motiv să facă publice dosarele securiştilor imediat după 1989, cum s-a procedat în nu puţine ţări vecine abia ieşite din culoarul atroce al dictaturii, nu-i aşa? În consecinţă, sunt linşate victimele, în vreme ce călăii triumfă. Din ce motive să faci publice dosarele angajaţilor securităţii imediat după Revoluţia din 89, când poţi să scoţi de la dosar câte o filă atunci când cineva devine „prea curios” sau din cale afară de curajos sau, mai ştii?, începe abrupt să crească în sondaje, ca Mona Muscă, de pildă, ori are un prestigiu şi o Operă, ca Breban, care încurcă nu puţină lume prin spiritu-i radical şi care, ferească-te Bunul Dumnezeu, se atinge de „sfânta sfintelor”: Grupul de Dialog Social, nu-i aşa? Nu sunt acestea decât nişte întrebări; nimic mai mult, dar, nota bene, nici mai puţin. O întrebare bine formulată, nu rareori, însă, îşi conţine răspunsul; sau… greşesc?

În seara zilei de 6 aprilie 2011, când internetul, ziarele, agenţiile de ştiri au fost invadate de acest bine regizat „linşaj public” al unuia dintre cei mai importanţi romancieri români, l-am sunat pe Mircea Dinescu, ex-poetul erijat, spre ghinionul lui sărmanul, în „procuror al naţiunii”. Volubilul Mircea Dinescu a fost cam… monosilabic, da, cu subsemnata la telefon, ba mai mult decât atât: s-a cam bâlbâit de câteva ori, principalul argument adus în favoarea colaborării cu securitatea a autorului Animalelor bolnave fiind, ţineţi-vă bine...

– Ce să fac, dacă Nicolae a stat la taclale cu Pleşiţă?

Am mai aflat de la Mircea Dinescu că nu e obligatoriu să ai un angajament semnat cu securitatea, ca să fii acuzat de colaborare cu organele securităţii. Să înţeleg că, în limbajul dâmboviţean vorbind, merge şi aşa, va trece şi aşa acuza de colaborator al securităţii în „cazul Breban”, da? Tot atunci, în timpul aceleiaşi convorbiri, ex-poetul Dinescu mi-a adus la cunoştinţă că Breban poate – ca să vezi!, i se dă, totuşi, o şansă nesperată – să… se apere, ca şi când ar fi uitat cine este Breban, ca şi când n-ar fi ştiut cine este Breban sau ca şi când n-ar fi avut chef să-şi aducă aminte cine anume este Nicolae Breban.

Breban nu se va apăra, de bună seamă. Maramureşanul Breban va lovi în plin, atacând…, nu, nu CNSAS-ul – un organism cel puţin straniu, care bântuie societatea românească postdecembristă ca o fantomă, nu-i aşa? Breban va ataca „fabricatorii”, „făcătorii de dosare”, membrii de vârf ai CNSAS, între care, pare-se, figurează inclusiv dl Dinescu. (Apropo, mă întreb ce surprize am putea avea dacă am consulta stenogramele netrunchiate ale modului dlui Dinescu de „a sta la taclale” cu generali de securitate, cu dictatorul sau cu securiştii implantaţi la USR, pe vremuri… Cine urmează pe listele CNSAS dintre cei care au „stat la taclale” cu agenţi trimişi de securitatea ceauşistă, cu generali, colonei, grăbiţi să ancheteze fiecare scriitor, medic, inginer, fiecare intellectual de vârf, revenit din străinătate în România socialistă, pe vremuri, sub dictatură? Cine urmează, aşadar? Liiceanu? Dinescu? Pleşu? Patapievici? Sau, poate, subsemnata? Şi eu, apropo, am fost anchetată de securitate.)

Breban va apăra cei câţiva mari scriitori, denigraţi, calomniaţi ignobil de acest tot mai dubios CNSAS, care s-a discreditat complet, devenind tot mai penibil, tot mai fără... Dumnezeu. E limpede că CNSAS duce o politică antinaţională, atacând valorile care fac parte din patrimoniul spiritual al acestei ţări. E suficient să ne referim, iar şi iar, la nume ca Ştefan Augustin Doinaş, Nicolae Balotă, Cezar Ivănescu, Adrian Marino, Augustin Buzura, Eugen Uricaru, Ion Caraion.

CNSAS-ului nu-i va rămâne – prin „junii” săi calomniatori, prin recenţii denigratori ai romancierului Breban, prin funcţionarii bine plătiţi din bani publici de altfel, prin „junii făcători” de dosare, care vor fi atacaţi în instanţă, de astă dată, nominal pentru calomnie şi pentru un grosolan abuz în serviciu – decât un lucru „de nimic”: să-l linşeze la propriu pe Breban în Piaţa Universităţii, să-i împroaşte la propriu cu noroi statuia sau, de ce nu?, să-l ardă pe rug – ca în Evul Mediu, sau ca în alte vremuri, da – odată cu cărţile Măriei Sale, Autorul, adunate din bibliotecile lumii, nu-i aşa?



Breban nu are de pierdut nimic.

Absolut nimic.

Domnia Sa şi-a făcut datoria: s-a exprimat, urmându-şi orbeşte, maniacal, Vocaţia.

Teamă mi-e însă că dacă va reuşi CNSAS-ul, spuneam, să-l ardă pe autor, laolaltă cu toate cărţile scrise de d-sa, tomuri lângă alte tomuri, peste treizeci şi cinci de titluri, păstrate în bibliotecile lumii, va rămâne un gol în literatură română, greşesc?

Un gol greu de neglijat pentru biata literatură română majoră, cu modernitatea-i amputată, schilodită, trunchiată.



7 aprilie 2011



Eugen Simion

„Breban a fost împotriva lui Ceauşescu”





Cred că el cunoştea nişte generali de Securitate, discuta cu ei, dar asta nu înseamnă că a colaborat cu Securitatea. El nu are un angajament semnat. (…) Disidenţa lui a fost vizibilă. Fiind în Comitetul Central, a fost împotriva lui Ceauşescu. Cum se împacă cele două chestiuni? (…) Trebuie să existe o instanţă care să stabilească vinovăţia şi apoi publici informaţiile. Cine mai repară o imagine stricată?



Nicolae Breban la judecata

colegilor de breaslă, în Adevărul, 7 aprilie, 2011





Alex Ştefănescu

„O nedreptate strigătoare la cer”







Dragă Aura,

Acum două minute am vorbit la radio România Actualităţi în direct, prin telefon, şi iată în linii mari cam ce am spus: Eu, Alex. Ştefănescu, nu am colaborat niciodată, în niciun fel cu Securitatea, astfel încât nu am motive să fiu solidar cu scriitorii care au colaborat.

Ceea ce i se întâmplă însă lui Nicolae Breban este o nedreptate strigătoare la cer.

Dacă a schimbat la telefon câteva amabilităţi cu un general de Securitate, Nicolae Breban a făcut-o numai pentru a-şi publica romanele sau a obţine vize pentru plecări în străinătate. În loc să fie pedepsiţi moral cei care interziceau drepturi elementare, sunt puşi la zid scriitori obligaţi de situaţie să facă unele concesii ca să câştige acele drepturi.

Nicolae Pleşiţă apărea până nu demult la televizor şi declara, sfidând pe toată lumea, că nu regretă nimic şi că dacă ar întoarce timpul înapoi l-ar maltrata din nou pe Paul Goma, iar acest Nicolae Pleşiţă n-a fost pedepsit deloc, nici măcar moral. Pentru ca acum să fie supus oprobriului public un mare scriitor numai pentru că a stat de vorbă la telefon cu Nicolae Pleşiţă.

Înainte de 1989, doi erau prozatorii instalaţi în vârful ierarhiei literare: Marin Preda şi Nicolae Breban. Marin Preda a fost nevoit şi el să intre în PCR pentru a-şi păstra postul de director la Editura Cartea Românească.

Nicolae Breban a provocat de-a lungul timpului multe invidii, prin valoarea sa ieşită din comun. În plus, în ultima vreme, a devenit incomod prin cărţile sale de idei. Cred că aşa se explică această ultimă încercare de defăimare a sa.

Nu cred pentru nimic în lume că Nicolae Breban a fost informator în sensul propriu-zis al cuvântului, că se ducea conştiincios la Securitate să facă note informative etc. El are o anumită măreţie care nu-i îngăduie să se poarte astfel. Cred că pur şi simplu a fost curtenitor cu un general de Securitate, ceea ce este fără îndoială regretabil, dar nu blamabil. Tinerii de azi n-au cum să înţeleagă situaţia complicată de atunci. Recunosc, de exemplu, că şi eu o curtam pe vânzătoarea de la Alimentara ca să îmi pună deoparte o bucată de caşcaval.



Pentru Aura. Această declaraţie este reprodusă din memorie. Dacă îţi foloseşte la ceva poţi s-o publici, menţionând că am făcut-o în cadrul emisiunii matinale de mare audienţă realizate de Gabriel Basarabescu la Radio România Actualităţi, duminică, 10 aprilie 2011 la ora 7:50.







Ion Lazu

Noua poliţie politică: CNSAS





Prietene, am primit în seara asta un text de Aura Christi întru apărarea lui Nicolae Breban, l-am citit şi imediat l-am postat pe blogul meu de scriitor, cu convingerea că este obligatoriu să ascultăm şi cealaltă parte – auscultare et altera pars, cum spunea latinul. Iar în particular vreau să-ţi mărturisesc marea mea mâhnire în legătură cu ceea ce se revarsă de ani şi ani, cu metodă, asupra lumii scriitoriceşti din România. Am ajuns să cred că aceşti oameni care (indiferent unde sunt înregimentaţi şi de indicaţiile cui ascultă fără crâcnire), la intervale bine calculate, sau în funcţie de tensiunile sociale, scot la iveală încă un caz şi încă unul, aceste grupări malefice urmăresc să dea societăţii civile de la noi mai multe lovituri deodată, pe cât de nefondate tot pe-atât de destructive: mai întâi, să-i compromită pe scriitorii de primă linie, apoi să ne scârbească de noi înşine, să ne descurajeze că vom afla vreodată adevărul-adevărat, căci ni se va prezenta de fiecare dată numai ceea ce le convine lor să ne "servească"; şi mai observ că nu contenesc să ne ţină sub stres: cine mai urmează? Ce-o să mai iasă la iveală din acestă otrăvită Cutie a Pandorei, care se dovedeeşte a fi arhiva CNSAS, aşa cumau gestionat-o?! Şi încă alte multe obiective vor mai fi urmărind aceşti oameni, în jocurile lor diavoleşti (mereu bine plătiţi, mereu ascunşi privirii noastre, mereu jucând la două capete, schimbând strategii şi paliere fără păs, cu scopul „sănătos”, sută la sută românesc, de a se plasa mereu de partea câştigătorului).

Este pur şi simplu scandalos, revoltător şi exasperant să fim mereu la cheremul acestei noi poliţii politice, faţă de care rîşniţa securistă ni se arată a fi fost aproape medievală în ce priveşte mijloacele şi abordările. Atunci când pe omul de rând al acestei ţări, dar şi pe scriitor, ca reprezentant al conştiinţei de sine a unei naţiuni, îi oprimă zi de zi atâtea excrocherii la vedere, ostentative, deşănţate, de-un cinism vecin cu nebunia, atâta vreme cât pe aceşti contribuabili de mâna a doua îi excedează ştirile alarmante despre noi/vechi malversaţii, despre afaceri necurate, despre deturnările de fonduri uriaşe, despre abuzurile, protecţionismul etalat fără jenă, despre corupţia ce creşte în progresie geometrică etc etc, atunci când oamenii de bună credinţă, nefăţarnici, alâi acestei ţări ar dori să întrezărească o geană de lumină şi de speranţă întru mai bine, aceşti indivizi malefici aruncă piatra în victime bine alese, anume ca să ne deturneze atenţia, să ne dezbine de la eventuale acţiuni colective de protest pe o anumită problemă; şi mai urmăresc maleficii să ne inducă sentimentul că toţi, dar absolut toţi suntem nişte oameni de nimic, ce nu pot emite vreo pretenţie de onorabilitate; iar în final, să înţelegem o dată pentru totdeauna că măciuca (cea din vechea zicală, suficientă pentru un car de oale...) se află în mâinile lor şi ea se poate năpusti oricând, în capul oricui - căci toţi suntem vinovaţi, nu-i aşa? sau putem fi victimizaţi după bunul lor plac... Repet, profund afectat: Urâte vremuri am apucat – în locul mult doritei societăţi democratice!

Înşiruite de-a lungul acestor două decenii, cazurile unor Doinaş, Paleologu, Uricaru, şi ale altora, care ne-au răvăşit la vremea lor şi până la cele mai recente, ale lui Cezar Ivănescu, Marino, Groşan au întreţinut o atmosferă de suspiciune cu privire la scriitorimea noastră. În timp ce despre aportul substanţial adus clipă de clipă sistemului comunist de barzii ceauşeştilor, în frunte cu Eugen Barbu, cu Vadim şi Păunescu s-a indus ideea că ei n-ar fi fost nişte vânduţi şi trădători, ci nişte mari patrioţi, pe cât de talentaţi. Ca să zic aşa, Uniunea „nu putea să-i mai încapă”. Despre ofiţerii sub acoperire oricum e prea târziu să se mai facă vorbire, oricum abia sub democratură şi-au văzut visul cu ochii, din nişte slujbaşi cu regim de cazarmă, burftuluiţi de superiori şi urâţi/ocoliţi/dezavuaţi de toată lumea, acum au un statut de mari belferi, ei s-au infiltrat sus de tot, în sistemul neosecuristic dar şi în cel economic-financiar – ei au ajuns la putere discriminatorie, sunt „de neoprit-de neoprit”. Ei au toate motivele să ne privească de sus, să ne trateze ca pe o masă de manevră; ei ne sfidează, ei pun la cale „demascarea” incomozilor, mai exact a adversarilor direcţi, declaraţi, dar şi a celor care, prin prestigiul lor moral, prin valoarea recunoscută, le încurcă socotelile. Am scris despre toate acestea în Himera literaturii, am scris în presă: articolul Despre ce vorbim?, am reluat tema, cu argumente noi în textul Despre diferite forme de colaboraţionism şi de rezistenţă a scriitorilor în comunism. Articolele au fost preluate de alte reviste, inclusiv pe online. Însă, dragă Doamne, cine ţine azi socoteala de spusele scriitorului? Maleficii îşi continuă acţiunea de discreditare a valorilor culturale naţionale, aşa cum pe bună dreptate subliniază Aura Christi. Din ceea ce se crezuse a fi fost Uniunea scriitorilor pe vremea ceauşistă, un nucleu de rezistenţă şi demnitate, de opoziţie la regim, poate singurul de care dictatorul trebuia să ţină seama, din această realitate cunoscută nouă tuturor şi care a constituit mica noastră mândrie de breaslă, nu a rămas mai nimic, atacurile orchestrate ale neosecurităţii, venind pe neaşteptate, din toate laturile, au sfârşit prin a o şubrezi – ea devine de la o zi la alta o... himeră în care nu mai cred decât disperaţii. În ce mă priveşte, cu destui ani în urmă, scriam foarte tranşant despre toate acestea. Doream (ca şi alţi confraţi de bună credinţă) să ieşim din penumbra suspiciunilor veninoase, să despărţim uscatul de apă, adevărul de minciună - şi să putem merge înainte, eliberaţi de tarele trecutului ceauşisto-securistic. Îngrijorat de evoluţia negativă din lumea literară, credeam că a ne recunoaşte vina, câtă a fost, va asana terenul, va drena marele buboi; făceam apel la confraţi să dăm cărţile pe faţă, să ne eliberăm de trecutul mutilant. Un apel ca atâtea altele, căzut în gol.

Acum însă văd că „dezvăluirile nu au rezolvat chiar nimic, cred că mai curând au tras încă o perdea de fum între scriitor şi receptor, încât nu se mai deslişeşte albul de negru.

Se întrâmplă acest lucru descurajant: pe când cărţile noastre nu mai stârnesc interesul cuvenit/meritat, aşa-zisele trădări ale unor scriitori capătă datorită presei de sandal o gravitate disproporţionată. De parcă tot răul vine dispre breasla scriitorilor. O mârşavă deturmnare de sens, care le-a reuşit.

Nimeni nu spune, cu hotărâre: Staţi aşa, domnilor! Până aici! Au fost scriitorii cei care au adus răul în România? Sau cumva ei au încercat pe cât le-a fost cu putinţă să-l prezinte în adevăraţii săi termeni, să i se opună deci, prin simpul fapt că acreditau, cu argumentele talentului artistic, un alt sistem de valori? Nimeni din presă, nimeni din dezafectata societate civilă a noastră nu se desolidarizează de aceste malversaţiuni. Mă întreb: Este posibil să se treacă peste inimaginabila suferinţă a celor care au fost aruncaţi în temniţele comuniste pentru delict de opinie şi adesea chiar pentru mai puţin de-atât? Nu ne pune pe gânduri faptul că la un moment dat Constantin Noica, excedat de nenumăratele obstrucţii ce i se făceau, a izbucnit în lacrimi, şoptind: „Dar ce ţară este aceasta?” Nici faptul că Petre Ţuţea a ajuns să exclame, în libertate, faţă în faţă cu nimicnicia de fiecare zi a semenilor săi: „Am suferit 13 ani în închisoare pentru un popor de idioţi!” (El, care la Aiud declara cu pătrundere: „Nu noi facem onoare poporului, suferind în închisoare, ci poporul ne face onoare nouă!”)

Este imaginabil ceva mai oribil decît tratamentul la care a fost supus în ultima vreme un om şi o conştiinţă de talia lui Nicolae Balotă, (ridicat din tren, la nici 20 de ani, de securitate, pentru a fi citit cărţi interzise suferind două detenţii şi un domiciliu obligatoriu în Bărăgan). Acuzat a fi fost colaborator al securităţii, de cei împotriva cărora a scris rânduri remarcabile. Se întâmplă că am fost redactorul de carte, la Ideea Europeană a celor două volume memorialistice Caietul albastru, însumând peste 1100 pagini, după opinia mea una dintre cărţile esenţiale ale literaturii noastre. Desigur, trecută cu vederea în aceste vremuri de nestatornicie.

Acum, s-au întors cu toate armele destructive împotriva marelui romancier Nicolae Breban, unanim considerat unul dintre cei mai importanţi scriitori români de după război. S-a impus cu greutate, prin talent, împotriva datelor din dosar: fiu şi nepot de preoţi catolici, cu mari merite civice. După nenumărate obstrucţii, reuşind să se afirme ca scriitor de mare talent, este sedus de gestul lui Ceauşescu, din august 68, care se desolidarizase de acţiunea forţelor Tratatului de la Varşovia; deja pe val, om al succesului literar pe drept obţinut, este consternat de tezele din iunie, şi, în Franţa fiind, demisionează la modul demonstrativ din funcţia de redactor-şef al celei mai importante reviste literare, face declaraţii de desolidarizare faţă de Conducător. Revine în ţară , continuă să scrie şi, cu Bunavestire, în 1975, produce o adevărată panică la vârf, romanul având trimitere clară spre un alt Arturo Ui, de sorginte neaoşă. Ghici ciupercă ce-i! Este nevoit să se expatrieze. Revine printre primii, imediat după „evenimente” şi se angajază în viaţa civică. Sunt lucruri bine-cunoscute, în legătură cu scriitorul NB, un nume de referinţă, o personalitate care a fost mereu în centrul atenţiei. Acum ce-ar fi aceste „trăncăneli cu Pleşiţă”, la care se referă MD?

Un scriitor de carura lui Breban stârneşte în modul cel mai „firesc” idiosincrazii, disconfort spiritual, invidii de breaslă şi intoleranţa faţă de omul superior înzestrat, excepţia de la regulă. A scris peste 35 de romane, toate remarcabile. A scris apoi o serie de 5-6 cărţi de atitudine, dintre care citez: Confesiuni violente, Vinovaţi fără vină (Vinovăţia românească) - formulare în sine ofensatoare pentru românul neoş, convins de îndreptăţirea sa în lume, - Trădarea criticii, Aventurierii politicii româneşti etc. Cum este ştiut, autorul vine cu aprecieri critice, caută mobilurile unor eşecuri ale societăţii noastre sub comunism dar şi după aceea, analizează comportamentul generaţiei sale de scriitori, poate cea mai eroică generaţie, care a rupt-o cu proletcultismul şi a făcut racordul la literatura europeană a momentului, fără a uita recuperarea mesajului înaintaşilor. Toate astea au stârnit animozităţi, mefienţă, chiar resentimente din partea celor vizaţi...( cu o exprimare de-a autorului, aceşti scriitori „sunt văzuţi ca pesimişti sau chiar ca inamici”). Este vorba despre „fuga de vinovăţie, reflex, sindrom” bine cunoscut al naţiunii noastre.

Dar ce ar putea fi, în ultimă instanţă, acele „trăncăneli cu Pleşiţă”? Toată lumea a simţit ghiontul din coastă al securităţii. Dumneata, LIS, Aura Christi, după propria mărturisire, eu însumi. Scriitorul, în luptă cu cenzura, ajungea imediat pe listele de suspecţi. Azi pare o născocire abracadabrantă învinuirea pentru că ai citit sau ai răspândit o carte considerată „duşmănoasă”; că ai scris ce ai crezut de cuviinţă; că ai îndrăznit să transmiţi un manuscris peste graniţă. Toate astea erau reguli de fier la noi, la nivelul anilor 70-80 ai secolului XX, devenit secolul informaţiilor fără frontiere... Acum, ce-ar fi ciudat/suspect şi reprobabil pentru un scriitor de configuraţia lui NB , care, atacat în repetate rînduri de securitate, de inşi inferiori intelectualiceşte şi nu numai, venindu-i la îndemână, ca joc intelectual, peste sutele de intrigi din cărţile sale, s-a amuzat într-o joacă de-a şoarecele cu pisica, în ideea de a-l înşela pe înşelător, de a-l manipula pe manipulator şi în totul de a-l învinge pe teren propriu; N.Breban fiind o fire de luptător, de combatant impenitent. Toată această presupusă hârjoană fiind, (sunt convins!) pentru inepuizabilul Nicolae Breban nimic mai mult decât un „antrenament” în munca insidioasă a celui ce din imponderabilele traiului zilnic şi din intuiţii şi combinaţii mentale va face materia scrierilor sale creative. Ca să nu spun că vocaţia te face vulnerabil. Or, toate acestea, care îl însoţesc pe scriitor în viaţa personală, nu sunt decât chestiuni colaterale, servituţile pe care nu le poate evita creatorul de artă, iar nicidecum trăsăturile sale definitorii. Îl apreciem pe Hugo pentru Opera sa, pentru protestul său, pentru exilul impus şi autoimpus, iar nicidecum pentru trăncănelile sale cu amploaiaţii vremii.



http://www.ecomunicate.ro/comunicate-de-presa/arta-cultura-religie/3/breban-colaborator-al-securitatii-12238.html



„Cazul” Nicolae Breban





În data de 6 aprilie 2011, precum şi în zilele următoare, presa naţională a reprodus o ştire calomnioasă, abuzivă, distribuită pe canelele media naţionale (şi nu numai), intitulată calomnios CNSAS: Nicolae Breban a fost colaborator al securitaţii. Informaţia era însoţită de o succintă bio-bibliografie trunchiată, şi, în alte cazuri, de stenograma, trunchiată şi ea, câtorva convorbiri ale domnului Nicolae Breban cu generalul de Securitate N. Pleşiţă.

„Direcţia de investigaţie a constatat că Nicolae Alexandru Breban a fost colaborator al fostei Securităţi, au declarat, miercuri, surse din CNSAS. Decizia de colaborare în cazul Nicolae Breban a fost dată în martie, iar dosarul în care CNSAS cere constatarea calităţii de colaborator al Securităţii a scriitorului a fost înregistrat la Curtea de Apel Bucureşti – Secţia de contencios administrativ şi fiscal în 4 aprilie. Primul termen în procesul dintre CNSAS şi Nicolae Alexandru Breban a fost stabilit de instanţă pentru 12 septembrie.



Nicolae Breban, născut în 1934, la Baia Mare, este romancier şi eseist, precum şi directorul revistei Contemporanul, editată de Fundaţia Culturală Ideea Europeană. [Revista Contemporanul este editată de trustul Contemporanul – n.n.] El este unul dintre cei mai importanţi şi prolifici prozatori români contemporani. A debutat literar în revista Viaţa studenţească, în 1957. Opt ani mai târziu, Breban a publicat primul său roman, Francisca (tradus în limbile bulgară şi rusă), distins cu premiul „Ion Creangă” al Academiei Române. În 1966, îi urmează romanul În absenţa stăpânilor, iar în 1968, Animale bolnave, premiat de Uniunea Scriitorilor. Breban a fost redactor-şef al revistei România literară. Breban a semnat scenariul filmului „Răutăciosul adolescent”, precum şi scenariul şi regia filmului „Printre colinele verzi”, o ecranizare a romanului Animale bolnave, inclus în selecţia oficială a Festivalului Internaţional de la Cannes. În 1973, apare romanul Îngerul de gips, iar în 1975, versiunea în limba suedeză a romanului În absenţa stăpânilor. Nicolae Breban a mai publicat volumele Bunavestire (1977), Don Juan (1981), piesele de teatru Culoarul cu şoareci şi Bătrâna doamnă şi fluturele (1981 – 1982, Paris), ediţia franceză a romanului În absenţa stăpânilor (1983, Flammarion, Paris), Drumul la zid (1984), versiunea franceză a romanului Bunavestire (1985, Flammarion, Paris), Pândă şi seducţie (1991), volumul de versuri Elegii parisiene (1992), trilogia Amfitrion (1994) – Demonii mărunţi, Procuratorii, Alberta, Riscul în cultură (1997), Ziua şi noaptea (1998), Stricte amintiri literare (2001), Voinţa de putere (2001), Sensul vieţii. Memorii I (2003), Sensul vieţii. Memorii II (2004) şi Sensul vieţii. Memorii III (2006).” (sursa: MEDIAFAX)



Acest comunicat a fost emis, şi în consecinţă, preluat de mass media naţională, la 15.59, în data de 6 aprilie 2011, neconţinând, contrar uzanţelor, şi opinia „părţii vizate”, şi anume: opinia domnului acad. Nicolae Breban – ceea ce reprezintă, indiscutabil, o gafă, o elementară călcare a deontologiei profesionale. Ştirea a fost preluată, scriam într-un comunicat al subsemnatei, cu iuţeala fulgerului: „Breban – colaborator al securităţii? Da, am pus un semn de întrebare, absolut firesc în acest caz, deşi cunosc, de bună seamă răspunsul. Îl cunosc, de altfel, şi nu puţini jurnalişti, scriitori (de pildă, Dorin Tudoran, Cristian Teodorescu şi Emil Hurezeanu, zeloşii calomniatori ai romancierului, nu-i aşa?), colegi ai domnului acad. Nicolae Breban. Cu toate acestea... majoritatea a preluat ştirea abuzivă, grosolană. Ştirea calomnioasă a fost multiplicată cu o viteză, hélas, abracadabrantă, cu o iuţeală de vis, cu un spirit organizatoric formidabil, de necrezut când vorbim de iubita noastră, sărmana noastră, primitiva noastră România; mă gândesc... aşa, visător, că în cazul în care acea viteză, acea miraculoasă energie, grabă de a macula cu orice preţ un mare romancier, acea hărnicie de a răspândi o calomnie incredibilă ar fi fost folosite în sens constructiv, să zicem, la construcţia autostrăzilor în România, ţara noastră s-ar fi acoperit mirabil, peste noapte, de o reţea de autostrăzi mi-nu-na-te, care, din punct de vedere calitativ, ar fi bătut şoselele germane, zău! Nu puţine dintre ziare, aşadar, cotidiane, ediţii on line, agenţii de ştiri, au preluat, ca material «ilustrativ», cum ar veni, stenograma unor convorbiri purtate de romancierul Breban cu generalul de securitate Pleşiţă, convorbiri reproduse trunchiat. Aşa «se cuvine»: să reproduci informaţiile trunchiat – inclusiv, culmea!, succinta bio-bibliografie; când nu-ţi convine, se bricolează, se ajustează, iar la nevoie: se dă cu toporul, se dă cu barda, amputându-se o bună parte din biografia unui individ incomod, nu contează cine este el, ce anume a făcut în viaţă, nu contează că îi faci rău; în condiţiile enormei crize morale care clatină la rădăcini societatea românească, nu mai contează absolut nimic: poţi să spui ce vrei, cui vrei, despre oricine vrei, oriunde, oricând, oricum!!! – important e să omiţi tot ceea ce este strident într-un cadru dat, prestabilit, tot ce nu este „pe linie” GDS-sistă, «pe linie» CNSAS-isită, să smulgi din context, după cum îţi convine, imprimând, nu-i aşa?, unghiul din care „trebuie” citit un text, interpretată o ştire conform „ultimelor indicaţii de partid”, da? Şi din ce motive, mă rog frumos?”



La 17.19, în aceeaşi zi, realizând, probabil, că s-au încălcat elementarele reglementări existente în domeniu, mediafax distribuie un al doilea comunicat, nu-i aşa? Iată-l: „Nicolae Breban, despre decizia CNSAS: Nu am semnat niciodată un angajament cu Securitatea. Scriitorul Nicolae Breban a declarat pentru MEDIAFAX că nu a semnat niciodată un angajament cu Securitatea, nu a dat nicio informaţie scrisă Securităţii, considerând decizia CNSAS drept «o lucrătură» a cuiva care vrea să-i murdărească numele. Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii (CNSAS) a cerut Curţii de Apel Bucureşti să constate calitatea de colaborator al fostei Securităţi a scriitorului Nicolae Breban. Direcţia de investigaţie a constatat că Nicolae Alexandru Breban a fost colaborator al fostei Securităţi, au declarat, miercuri, surse din CNSAS. În schimb, scriitorul Nicolae Breban spune că decizia CNSAS nu are niciun fel de fundament.

«Este o lucrătură a cuiva care vrea să-mi murdărească numele. În perioada aia erau sute de scriitori şicanaţi, dar eu niciodată n-am dat vreo informaţie scrisă Securităţii şi nici nu am semnat niciodată un angajament. Eu am fost unul dintre cei mai atacaţi scriitori în comunism, romanul meu Bunavestire a fost foarte atacat, toată presa de partid m-a atacat», a spus Nicolae Breban. El a precizat că, în prezent, se află în Spania şi va reveni în România în circa o lună, moment în care va face o conferinţă de presă. Breban a precizat că a relatat şi în memoriile lui, care «din păcate" nu sunt citite, cele două anchete culturale în care a fost cercetat de Securitate, anchete la care a participat şi fostul general de Securitate Nicolae Pleşiţă. «Am fost anchetat de două ori de Securitate şi în acele momente l-am cunoscut pe Pleşiţă. Prima anchetă culturală a fost în legătură cu confiscarea manuscrisului romanului meu «Bunavestire» de la Coeckelberghs (editorul René Coeckelberghs, n.r.), care urma să-l publice în Suedia. Romanul meu «Bunavestire» a fost oprit în ţară de la publicare, timp de trei ani, de către Securitate şi doream să îl public în Suedia. Dar Securitatea şi Poliţia de frontieră au confiscat manuscrisul şi eu am fost anchetat de o comisie a Securităţii. Atunci l-am cunoscut şi pe Pleşiţă. Ei m-au rugat să scriu o declaraţie în care să spun de ce i-am încredinţat unui editor străin manuscrisul meu. Eu am explicat că sunt autorul manuscrisului şi proprietarul lui şi nu îl dădeam pentru a fi publicat, pentru că nu doream să îl implic pe Coeckelberghs. Aceasta este singura declaraţie scrisă pe care am dat-o la Securitate», a spus Nicolae Breban.

Potrivit lui Breban, cea de-a doua anchetă a avut loc atunci când Securitatea a aflat că a trimis manuscrisul său pentru romanul Bunavestire în străinătate, prin intermediul unei ambasade. «M-au anchetat din nou şi atunci l-am întâlnit din nou pe Pleşiţă», a mai spus Breban. El a precizat că cele două anchete ale Securităţii au avut loc înainte de anul 1977. Romanul Bunavestire al lui Breban a apărut în 1977, la Iaşi , la Editura Junimea. «lterior, romanul meu Bunavestire a fost cel mai criticat roman apărut sub comunism. Toată presa de partid m-a atacat", a mai spus Nicolae Breban.

Totodată, Breban a amintit că, în 1971, a protestat faţă de politica regimului comunist într-un material pentru publicaţia franceză Le Monde, când şi-a anunţat şi demisia de la conducerea publicaţiei România literară. «Ulterior s-a propus excluderea mea din biroul Uniunii Scriitorilor», a mai spus Breban. Pe de altă parte, Nicolae Breban a spus că în Spania, unde se află în prezent, a finalizat un nou roman Jocul şi fuga. Totodată, el a precizat că urmează să îi fie publicată în curând o nouă carte, Singura cale. Decizia de colaborare în cazul Nicolae Breban a fost dată în martie, iar dosarul în care CNSAS cere constatarea calităţii de colaborator al Securităţii a scriitorului a fost înregistrat la Curtea de Apel Bucureşti – Secţia de contencios administrativ şi fiscal în 4 aprilie. Primul termen în procesul dintre CNSAS şi Nicolae Alexandru Breban a fost stabilit de instanţă pentru 12 septembrie. Nicolae Breban, născut în 1934, la Baia Mare, este romancier şi eseist, precum şi directorul revistei Contemporanul, editată de Fundaţia Culturală Ideea Europeană. El este unul dintre cei mai importanţi şi prolifici prozatori români contemporani.”

Dacă s-ar face o radiogramă referitoare la preluarea celor două comunicate, în care este reprodusă şi o succintă bio-bibliografie trunchiată – nici un cuvânt despre disidenţa autorului Buneivestiri! – s-ar constata, de bună seamă, care dintre acestea predomină. E nevoie să precizez?

Aura Christi











Aura Christi

Breban – colaborator al securităţii?



„Alte popoare au sfinţi, grecii au înţelepţi.

S-a spus, pe drept cuvânt, că un popor nu se caracterizează

atât prin oamenii mari pe care îi are, ci mai mult prin felul în care îi recunoaşte

şi îi stimează pe aceştia.”



Friedrich Nietzsche





Autorul Buneivestiri, Nicolae Breban, născut la Baia Mare, în data de 1 februarie 1934, este fiul preotului greco-catolic, Vasile Breban, închis sub unguri. Bunicul său, Nicolae Breban, protopop în comuna Cicârlău, a înălţat o catedrală, graţie eforturilor d-sale luând fiinţă, după cum se ştie, câteva şcoli în Ardeal. Breban debutează târziu, purtând mai bine de un deceniu, stigmatul de „duşman al poporului”, purtând „steaua galbenă” a individului – în percepţia cerberilor regimului comunist – cu o provenienţă „suspectă”. Aceeaşi problemă, legată de „originile nesănătoase”, o au, de altfel, şi alţi colegi de generaţie ai d-sale – generaţie numită de criticii literari, şaizecistă, una dintre cele mai strălucite, date culturii române în perioada postbelică – Nichita Stănescu, nepot de general alb-gardist: Cereaciukin, Matei Călinescu, fiu de burghezi şi intelectuali din perioada interbelică, Cezar Baltag, fiu de preot basarabean.

Breban debutează târziu, la 31 de ani, strălucit, în 1965, cu romanul Francisca, prezentat de Matei Călinescu. Publică, apoi, imediat, În absenţa stăpânilor (1966), având o incredibilă ascensiune, un urcuş destinal fulminant, după ce dictatorul se opune făţiş invadării Cehoslovaciei lui Alexander Dubček – Uniunea Sovietică şi aliaţii din Pactul de la Varşovia, cu excepţia României, după cum se ştie, invadează Cehoslovacia – moment istoric crucial care dă fiinţă fenomenului de eliberare politică numit „Primăvara de la Praga”. Anul 1968, de bună seamă, a schimbat, apropo, lumea, „chiar dacă vă convine sau nu”, susţine deputatul european Daniel Cohn-Bendit. 1968 a schimbat în esenţe inclusiv România, după marasmul proletcultist iscându-se o boare de liberalizare, care a stârnit simpatia, ba chiar admiraţia a nu puţini intelectuali români faţă de Ceauşescu. În acel context, Breban cunoaşte – cu vorbele marelui critic Eugen Negrici – „o glorie de neegalat”. Astfel, după primele două romane, în 1968 – an declarat de critica de specialitate drept an al romanului! – vede lumina tiparului Animale bolnave. În acel context istoric de liberalizare, la Congresul al X-lea al PCR, din 6-12 august 1969, tânărul Breban este ales membru supleant al Comitetului Central. În 1971, are loc premiera filmului artistic Printre colinele verzi (scenariul și regia de Nicolae Breban), o ecranizare a romanului Animale bolnave.

„Filmul nu este agreat de către oficialitățile comuniste – notează Laura Pavel în nota biobliografică inserată la începutul volumului Breban 70 (Editura Ideea Europeană, 2004) – fiind inclus însă în selecția oficială a Festivalului Internațional de la Cannes. Prezent la Paris , cu acest prilej, Nicolae Breban este șocat de Tezele din Iulie, prin care Ceaușescu va declanșa, după model maoist, revoluția culturală. Dezavuând public politica regimului din România, prin interviuri acordate presei occidentale, scriitorul își anunță, în semn de protest, demisia din funcția de redactor-șef al României literare”. În jurnalul său, intitulat Un român la Paris , Dumitru Ţepeneag – singurul cetăţean român (după Regele Mihai I), căruia i s-a retras cetăţenia prin decret prezidenţial – nota, referitor la acea radicală ruptură brebaniană cu sistemul ceauşist, următoarele:



„22 septembrie 1971. În sfârșit, Le Monde a publicat și articolul despre Breban: «Craignant un retour au dogmatisme, le rédacteur en chef de la revue La Roumanie littéraire donne sa démission» (...) 23 septembrie 1971. Știrea despre demisia lui Breban a fost reluată de mai multe ziare franceze, engleze, germane. Breban se simte foarte mândru”.



În data de 16 februarie 1971, în România, „are loc ședința comună a comitetului organizației de partid și a biroului Uniunii Scriitorilor, în care este incriminat faptul că” Breban „și-a prelungit șederea în străinatate, fără să aibă dezlegare la plecarea din țară decât pentru o perioadă limitată” și, citiţi cu atenţie?,



„se propune excluderea lui Nicolae Breban din biroul Uniunii, precum și excluderea sa din rândurile membrilor supleanți ai CC al PCR și din rândurile membrilor PCR. În aceeași zi, în ședința de lucru a CC al PCR, propunerile confraților sunt însușite și supuse spre aprobarea plenarei Comitetului Central. (s.n.) Întors în țară în luna aprilie, după o călătorie prelungită în Franţa și R.F. Germania, refuzând însă să se autoexileze, scriitorul devenise indezirabil pentru autoritățile comuniste. (s.n.) Este marginalizat, supravegheat și împiedicat să mai călătorească în străinătate până în 1975, deși obținuse deja și cetățenia germană. Înfruntând aceste condiții potrivnice, el se consacră, în exclusivitate, scrisului, fiind, după mărturisirea sa, «singurul meu răspuns posibil, firesc, deși paradoxal pentru unii»”.



Breban intră, aşadar, în marginalitate socială. Publică o dată la câţiva ani câte un roman, luptând cu organismele cenzurii comuniste. Una dintre cele mai acerbe lupte cu cenzura romancierul o duce pentru publicarea uneia dintre capodoperele sale, Bunavestire, refuzate de Editurile Cartea Românescă şi Eminescu. Este anchetat de securitate. În acel context, al anchetelor la securitate, îl cunoaşte şi pe generalul de securitate Nicolae Pleşiţă. Romanul Bunavestire vede, totuşi, lumina tiparului în 1977 la Editura Junimea din Iaşi şi este atacat virulent în plenara C.C. al P.C.R. din 28-29 iunie 1977, atac preluat fără crâcnire de întreaga presă de partid şi cea literară din ţară. Şi ceva mai târziu – un element nelipsit de interes, de altfel – de Europa Liberă, într-un text comandat de Monica Lovinescu unui… individ, care s-a dovedit a fi… un fervent colaborator al securităţii!

Având cetăţenie germană şi, respectiv, paşaport german – Mama romancierului, Olga Constanța Esthera Böhmler-Breban vine dintr-o familie de nemţi emigraţi din Alsacia – Breban călătoreşte în străinătate, stabilindu-se, într-un târziu, la Paris, şi continuând, maniacal, să scrie şi să publice în ţară, la prestigioase Case de Edituri din străinătate, inclusiv trei romane la prestigioasa editură pariziană Flammarion. Revoluţia din 1989 îl readuce din exil acasă, în România, unde domnul Andrei Pleşu, în primăvara anului 1990, îl invită să preia revista Contemporanul, înfiinţată la 1881 şi editată, la ora actuală, de trustul Contemporanul. Da. Autorul Buneivestiri se întoarce definitiv în România, ţara în care Nicolae Breban s-a născut şi a creat o operă romanescă de prim rang, devenind unul dintre cei mai mari scriitori români. Unul dintre cei mai atacaţi scriitori români. Unul dintre cei mai izolaţi scriitori români. Unul dintre cei mai calomniaţi scriitori români.

Breban scrie şi publică ritmic: romane, eseu, poezie, traduceri, teatru. Este iubit şi denigrat în egală măsură. Este aplaudat, calomniat… Este invidiat şi adulat în egală măsură pentru uriaşa-i forţă creatoare de nestăvilit, pentru forţa de a fi el însuşi, de a fi liber, unic, vulcanic, intempestiv, covârşitor de viu, pentru forţa-i de a fi un soi de pegas năbădăios şi genial, un cal de cursă lungă, imposibil de îmblânzit de nici una dintre dictaturi, inclusiv de cea postdecembristă, „de catifea”, după cum i s-a spus nu o dată. Vocaţia lui nu este, n-a fost niciodată, vorbind în limbajul lui Napoleon, politica; Vocaţia d-sale este, previzibil până la monotonie, Romanul. Romanul polifonic, clasic, romanul ca o construcţie enormă, aşa cum l-au văzut, l-au visat uriaşii: Dostoievski, Tolstoi, Proust, Musil.



...La circa o lună după ce romancierul împlineşte 77 ani, la circa 35 de ani scurşi de la publicarea, în 1977, a romanului Bunavestire, în anul de graţie 2011, în Postul Sfintelor Sărbători Pascale, aflăm, cu surprindere, că, brrrr, surse din Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii (CNSAS) susţin faptul că „Nicolae Alexandru Breban a fost colaborator al fostei Securităţi”. Aflăm din aceeaşi sursă (ca şi când ai citi un raport al securităţii, şi nu rezultatele unei investigaţii, nu-i aşa?) că „Direcţia de investigaţie a constatat că Nicolae Alexandru Breban a fost colaborator al fostei Securităţi, au declarat, miercuri, surse din CNSAS” şi că „Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii (CNSAS) a cerut Curţii de Apel Bucureşti să constate calitatea de colaborator al fostei Securităţi a scriitorului Nicolae Breban”. Nu există, aşadar, o decizie a Curţii de Apel. Există o constatare a Direcţiei de investigaţie, conform căreia „Nicolae Alexandru Breban a fost colaborator al fostei Securităţi”. Constatarea abuzivă, grosolană, calomnioasă este preluată de întreaga presă naţională; şi nu numai de cea naţională. Curios, lucrurile – în condiţiile dictaturii cu papion instaurate de câţiva ani în ţară – se întâmplă întrucâtva ca în 1977, când romanul Bunavestire a fost, spuneam, atacat virulent în plenara CC al PCR din 28-29 iunie 1977. (Vezi, în această ordine de idei, un dosar ce conţine un fragment din atacul brutal la adresa romanului şi a autorului, proferat în Plenara CC al PCR de către Titus Popovici, în Bunavestire, Ediţia a IV-a, cu un argument al autorului, prefaţă, tabel cronologic şi note de Laura Pavel, Editura Paralela 45, 2002). Iar acel atac virulent a fost preluat – într-un sălbatic regim dictatorial – de întreaga presă de partid din ţară . „Alte măşti, aceeaşi piesă,/Alte guri, aceeaşi gamă,/Amăgit atât de-adese/Nu spera şi nu ai teamă.”



Breban – colaborator al securităţii?

Da, am pus un semn de întrebare, absolut firesc în acest caz, deşi cunosc, de bună seamă răspunsul. Îl cunosc, de altfel, şi nu puţini jurnalişti, scriitori (de pildă, Dorin Tudoran, Cristian Teodorescu şi Emil Hurezeanu, zeloşii calomniatori ai romancierului, nu-i aşa?), colegi ai domnului acad. Nicolae Breban. Cu toate acestea... majoritatea a preluat ştirea abuzivă, grosolană. Ştirea calomnioasă a fost multiplicată cu o viteză, hélas, abracadabrantă, cu o iuţeală de vis, cu un spirit organizatoric formidabil, de necrezut când vorbim de iubita noastră, sărmana noastră, primitiva noastră România; mă gândesc... aşa, visător, că în cazul în care acea viteză, acea miraculoasă energie, grabă de a macula cu orice preţ un mare romancier, acea hărnicie de a răspândi o calomnie incredibilă ar fi fost folosite în sens constructiv, să zicem, la construcţia autostrăzilor în România, ţara noastră s-ar fi acoperit mirabil, peste noapte, de o reţea de autostrăzi mi-nu-na-te, care, din punct de vedere calitativ, ar fi bătut şoselele germane, zău! Nu puţine dintre ziare, aşadar, cotidiane, ediţii on line, agenţii de ştiri, au preluat, ca material „ilustrativ”, cum ar veni, stenograma unor convorbiri purtate de romancierul Breban cu generalul de securitate Pleşiţă, convorbiri reproduse trunchiat. Aşa „se cuvine”: să reproduci informaţiile trunchiat – inclusiv, culmea!, succinta bio-bibliografie; când nu-ţi convine, se bricolează, se ajustează, iar la nevoie: se dă cu toporul, se dă cu barda, amputându-se o bună parte din biografia unui individ incomod, nu contează cine este el, ce anume a făcut în viaţă, nu contează că îi faci rău; în condiţiile enormei crize morale care clatină la rădăcini societatea românească, nu mai contează absolut nimic: poţi să spui ce vrei, cui vrei, despre oricine vrei, oriunde, oricând, oricum!!! – important e să omiţi tot ceea ce este strident într-un cadru dat, prestabilit, tot ce nu este „pe linie” GDS-sistă, „pe linie” CNSAS-isită, să smulgi din context, după cum îţi convine, imprimând, nu-i aşa?, unghiul din care „trebuie” citit un text, interpretată o ştire conform „ultimelor indicaţii de partid”, da? Şi din ce motive, mă rog frumos?



„Eugen Simion: Niciodată nu se spune, nu s-a vorbit, de pildă, ce reprezintă grupul GDS în lumea literară de astăzi. Este pentru prima dată când văd şi eu un scriitor că vorbeşte, scrie cinstit despre toate aceste lucruri: ce este cu emigraţia românească, cu exilul românesc şi aşa mai departe. Toată lumea are un fel de complex: să nu zică asta, să nu se supere – dacă se supără cineva care e foarte puternic, îl taie de pe toate listele – şi aşa mai departe. Ceea ce se întâmplă, s-a întâmplat.

Aura Christi: De 20 de ani, domnule profesor, suntem tăiaţi de pe toate listele… E o informaţie aceasta şi nimic altceva.

Eugen Simion: Vă miraţi că nu am fost de douăzeci de ani în această lume? Nu am fost, pentru că am fost marginalizaţi! Foarte dur şi fără prea multe comentarii...”



Am reprodus adineaori un fragment din conferinţa organizată de revista Contemporanul în noiembrie 2009 pe marginea volumului-eveniment Trădarea criticii, scris de Nicolae Breban şi apărut la Editura Ideea Europeană. Trădarea criticii – o carte incomodă, scorţoasă, în care Breban aşează faţă în faţă două realităţi: cea dejisto-stalinistă şi cea postdecembristă, asemănătoare şi în următorul punct: modul în care sunt tratate personalităţile majore ale culturii române, acestea fiind marginalizate, după cum susţineam şi alte dăţi, denigrate, un rol important în această ordine de idei revenindu-le Grupului de Dialog Social – un grup transformat în sectă culturală ultraexclusivistă – şi CNSAS-ului. Trădarea… este, aşadar, repet, o carte incomodă, crispantă, provocatoare; un opus şocant pentru unele spirite, un volum polemic, care va deranja, în continuare, nu puţine spirite. (Ca şi Aventurierii politicii româneşti. O istorie dramatică a prezentului – un opus brebanian incendiar, publicat de curând în format digital de Editura CorectBooks, apoi, în format clasic, de Editura Muzeului Naţional al Literaturii Române.) deranjează şi va deranja cu atât mai mult, cu cât patetismul brebanian, de sorginte elină, este de o luciditate greu de contestat, atenţie, dacă spiritul nu-ţi este corupt. Trădarea criticii este o carte scrisă de un romancier important, care în trecut a fost membru supleant în CC, dar după Tezele din Iulie ’71, spuneam, Breban şi-a dat demisia, la Paris, în Le Monde, şi s-a întors în ţară, devenind unul dintre cei mai importanţi disidenţi din Estul Europei. O parte din iluştrii domniei sale colegi – e vorba, nota bene, de nume greu de trecut cu vederea: Manolescu, Adameşteanu, Doina Uricaru, bunăoară; dar există şi altele, din păcate pentru ei – se opresc, referindu-se la acest segment din cariera brebaniană până la acest dar, calomniindu-l astfel pe unul dintre cei mai mari romancieri români; o jumătate de adevăr este egal calomnie.

Marginalitatea în care a trăit şi a scris – fără a avea vreun venit – autorul Buneivestiri sub Ceauşescu, calomnia, zvonistica denigratoare – o industrie inventată, pusă la punct, perfectată şi folosită ca instrument de propagandă atât de organele represive de sub dictatură, cât şi de actualul GDS, pardon, CNSAS, nu-i aşa? – iată, în chip extrem de straniu, explicabil însă, continuă şi după ’89. O altă carte căreia i-am dedicat – în Contemporanul – o dezbatere în toamna anului 2008 este Iluziile literaturii române, semnată de domnul profesor Eugen Negrici, şi aceasta incomodă, scorţoasă, strălucită. Cred cu fermitate că aceste două cărţi, spuneam la acea conferinţă de acum circa doi ani, vor da o direcţie în literatura română; sunt, ambele, o provocare pentru spiritul critic, şi nu numai. Reprezintă un duş rece pentru critica română, dar nu mai puţin pentru societatea de azi, cu condiţia să aibă parte de o receptare adecvată, de o analiză critică lucidă, pertinentă – ceea ce, să recunoaştem încă o dată, ne lipseşte. Şi e un lucru de o gravitate extremă acesta.

Nu există, de bună seamă, spuneam, o decizie a Curţii de Apel în acest caz. Spun de bună seamă, fiindcă CNSAS a devenit, da, previzibil. Scenariul este, da, răs-cunoscut. La fel, au fost „linşaţi” public, la fel au fost supuşi oprobriului general Ştefan Augustin Doinaş, Nicolae Balotă, Cezar Ivănescu, Adrian Marino, Augustin Buzura, Eugen Uricaru, Ioan Groşan şi alţi scriitori, opera cărora face parte din patrimoniul spiritual al României. Tot din presă, aflăm că „CNSAS i-a verificat dosarul lui Breban în urma unei cereri făcute de Uniunea Scriitorilor” şi că Varujan Vogsanian intenţionează să pună în discuţie – parcă dormim şi visăm, zău!, ţineţi-vă bine – la şedinţa „Consiliului USR situaţia lui Breban, care este membru al acestui consiliu. Regula USR cere ca din funcţiiile de conducere să nu facă parte persoane care au probleme în ce priveşte colaborarea cu fosta Securitate”. (Nicolae Breban, la „judecata” colegilor de breaslă, în Adevărul, 7 aprilie 2011) Nicolae Breban nu a fost invitat la CNSAS, pentru a i se comunica decizia, pentru a i se solicita opinia, pentru a-i oferi, Doamne fereşte, prilejul să-şi susţină nevinovăţia; la ce bun? Prezumţia nevinovăţiei să mai existe oare în România? La ce bun? De vreme ce decizia este luată, verdictul este dat din start, iar ştirea este preluată din surse – fără nici un fel de semn întrebare – de întreaga presă; preluată, multiplicată fără drept de apel decât cu câteva excepţii, nu rareori, timide… La mijloc este, după cum se vorbeşte, decizia atotputernicului „partid” GDS, CNSAS – scuzaţi, pardon, era să le confund, nu-i aşa?

CNSAS nu avea nici un motiv să facă publice dosarele securiştilor imediat după 1989, cum s-a procedat în nu puţine ţări vecine abia ieşite din culoarul atroce al dictaturii, nu-i aşa? În consecinţă, sunt linşate victimele, în vreme ce călăii triumfă. Din ce motive să faci publice dosarele angajaţilor securităţii imediat după Revoluţia din 89, când poţi să scoţi de la dosar câte o filă atunci când cineva devine „prea curios” sau din cale afară de curajos sau, mai ştii?, începe abrupt să crească în sondaje, ca Mona Muscă, de pildă, ori are un prestigiu şi o Operă, ca Breban, care încurcă nu puţină lume prin spiritu-i radical şi care, ferească-te Bunul Dumnezeu, se atinge de „sfânta sfintelor”: Grupul de Dialog Social, nu-i aşa? Nu sunt acestea decât nişte întrebări; nimic mai mult, dar, nota bene, nici mai puţin. O întrebare bine formulată, nu rareori, însă, îşi conţine răspunsul; sau… greşesc?

În seara zilei de 6 aprilie 2011, când internetul, ziarele, agenţiile de ştiri au fost invadate de acest bine regizat „linşaj public” al unuia dintre cei mai importanţi romancieri români, l-am sunat pe Mircea Dinescu, ex-poetul erijat, spre ghinionul lui sărmanul, în „procuror al naţiunii”. Volubilul Mircea Dinescu a fost cam… monosilabic, da, cu subsemnata la telefon, ba mai mult decât atât: s-a cam bâlbâit de câteva ori, principalul argument adus în favoarea colaborării cu securitatea a autorului Animalelor bolnave fiind, ţineţi-vă bine...

– Ce să fac, dacă Nicolae a stat la taclale cu Pleşiţă?

Am mai aflat de la Mircea Dinescu că nu e obligatoriu să ai un angajament semnat cu securitatea, ca să fii acuzat de colaborare cu organele securităţii. Să înţeleg că, în limbajul dâmboviţean vorbind, merge şi aşa, va trece şi aşa acuza de colaborator al securităţii în „cazul Breban”, da? Tot atunci, în timpul aceleiaşi convorbiri, ex-poetul Dinescu mi-a adus la cunoştinţă că Breban poate – ca să vezi!, i se dă, totuşi, o şansă nesperată – să… se apere, ca şi când ar fi uitat cine este Breban, ca şi când n-ar fi ştiut cine este Breban sau ca şi când n-ar fi avut chef să-şi aducă aminte cine anume este Nicolae Breban.

Breban nu se va apăra, de bună seamă. Maramureşanul Breban va lovi în plin, atacând…, nu, nu CNSAS-ul – un organism cel puţin straniu, care bântuie societatea românească postdecembristă ca o fantomă, nu-i aşa? Breban va ataca „fabricatorii”, „făcătorii de dosare”, membrii de vârf ai CNSAS, între care, pare-se, figurează inclusiv dl Dinescu. (Apropo, mă întreb ce surprize am putea avea dacă am consulta stenogramele netrunchiate ale modului dlui Dinescu de „a sta la taclale” cu generali de securitate, cu dictatorul sau cu securiştii implantaţi la USR, pe vremuri… Cine urmează pe listele CNSAS dintre cei care au „stat la taclale” cu agenţi trimişi de securitatea ceauşistă, cu generali, colonei, grăbiţi să ancheteze fiecare scriitor, medic, inginer, fiecare intellectual de vârf, revenit din străinătate în România socialistă, pe vremuri, sub dictatură? Cine urmează, aşadar? Liiceanu? Dinescu? Pleşu? Patapievici? Sau, poate, subsemnata? Şi eu, apropo, am fost anchetată de securitate.)

Breban va apăra cei câţiva mari scriitori, denigraţi, calomniaţi ignobil de acest tot mai dubios CNSAS, care s-a discreditat complet, devenind tot mai penibil, tot mai fără... Dumnezeu. E limpede că CNSAS duce o politică antinaţională, atacând valorile care fac parte din patrimoniul spiritual al acestei ţări. E suficient să ne referim, iar şi iar, la nume ca Ştefan Augustin Doinaş, Nicolae Balotă, Cezar Ivănescu, Adrian Marino, Augustin Buzura, Eugen Uricaru, Ion Caraion.

CNSAS-ului nu-i va rămâne – prin „junii” săi calomniatori, prin recenţii denigratori ai romancierului Breban, prin funcţionarii bine plătiţi din bani publici de altfel, prin „junii făcători” de dosare, care vor fi atacaţi în instanţă, de astă dată, nominal pentru calomnie şi pentru un grosolan abuz în serviciu – decât un lucru „de nimic”: să-l linşeze la propriu pe Breban în Piaţa Universităţii, să-i împroaşte la propriu cu noroi statuia sau, de ce nu?, să-l ardă pe rug – ca în Evul Mediu, sau ca în alte vremuri, da – odată cu cărţile Măriei Sale, Autorul, adunate din bibliotecile lumii, nu-i aşa?



Breban nu are de pierdut nimic.

Absolut nimic.

Domnia Sa şi-a făcut datoria: s-a exprimat, urmându-şi orbeşte, maniacal, Vocaţia.

Teamă mi-e însă că dacă va reuşi CNSAS-ul, spuneam, să-l ardă pe autor, laolaltă cu toate cărţile scrise de d-sa, tomuri lângă alte tomuri, peste treizeci şi cinci de titluri, păstrate în bibliotecile lumii, va rămâne un gol în literatură română, greşesc?

Un gol greu de neglijat pentru biata literatură română majoră, cu modernitatea-i amputată, schilodită, trunchiată.



7 aprilie 2011



Eugen Simion

„Breban a fost împotriva lui Ceauşescu”





Cred că el cunoştea nişte generali de Securitate, discuta cu ei, dar asta nu înseamnă că a colaborat cu Securitatea. El nu are un angajament semnat. (…) Disidenţa lui a fost vizibilă. Fiind în Comitetul Central, a fost împotriva lui Ceauşescu. Cum se împacă cele două chestiuni? (…) Trebuie să existe o instanţă care să stabilească vinovăţia şi apoi publici informaţiile. Cine mai repară o imagine stricată?



Nicolae Breban la judecata

colegilor de breaslă, în Adevărul, 7 aprilie, 2011





Alex Ştefănescu

„O nedreptate strigătoare la cer”







Dragă Aura,

Acum două minute am vorbit la radio România Actualităţi în direct, prin telefon, şi iată în linii mari cam ce am spus: Eu, Alex. Ştefănescu, nu am colaborat niciodată, în niciun fel cu Securitatea, astfel încât nu am motive să fiu solidar cu scriitorii care au colaborat.

Ceea ce i se întâmplă însă lui Nicolae Breban este o nedreptate strigătoare la cer.

Dacă a schimbat la telefon câteva amabilităţi cu un general de Securitate, Nicolae Breban a făcut-o numai pentru a-şi publica romanele sau a obţine vize pentru plecări în străinătate. În loc să fie pedepsiţi moral cei care interziceau drepturi elementare, sunt puşi la zid scriitori obligaţi de situaţie să facă unele concesii ca să câştige acele drepturi.

Nicolae Pleşiţă apărea până nu demult la televizor şi declara, sfidând pe toată lumea, că nu regretă nimic şi că dacă ar întoarce timpul înapoi l-ar maltrata din nou pe Paul Goma, iar acest Nicolae Pleşiţă n-a fost pedepsit deloc, nici măcar moral. Pentru ca acum să fie supus oprobriului public un mare scriitor numai pentru că a stat de vorbă la telefon cu Nicolae Pleşiţă.

Înainte de 1989, doi erau prozatorii instalaţi în vârful ierarhiei literare: Marin Preda şi Nicolae Breban. Marin Preda a fost nevoit şi el să intre în PCR pentru a-şi păstra postul de director la Editura Cartea Românească.

Nicolae Breban a provocat de-a lungul timpului multe invidii, prin valoarea sa ieşită din comun. În plus, în ultima vreme, a devenit incomod prin cărţile sale de idei. Cred că aşa se explică această ultimă încercare de defăimare a sa.

Nu cred pentru nimic în lume că Nicolae Breban a fost informator în sensul propriu-zis al cuvântului, că se ducea conştiincios la Securitate să facă note informative etc. El are o anumită măreţie care nu-i îngăduie să se poarte astfel. Cred că pur şi simplu a fost curtenitor cu un general de Securitate, ceea ce este fără îndoială regretabil, dar nu blamabil. Tinerii de azi n-au cum să înţeleagă situaţia complicată de atunci. Recunosc, de exemplu, că şi eu o curtam pe vânzătoarea de la Alimentara ca să îmi pună deoparte o bucată de caşcaval.



Pentru Aura. Această declaraţie este reprodusă din memorie. Dacă îţi foloseşte la ceva poţi s-o publici, menţionând că am făcut-o în cadrul emisiunii matinale de mare audienţă realizate de Gabriel Basarabescu la Radio România Actualităţi, duminică, 10 aprilie 2011 la ora 7:50.







Ion Lazu

Noua poliţie politică: CNSAS





Prietene, am primit în seara asta un text de Aura Christi întru apărarea lui Nicolae Breban, l-am citit şi imediat l-am postat pe blogul meu de scriitor, cu convingerea că este obligatoriu să ascultăm şi cealaltă parte – auscultare et altera pars, cum spunea latinul. Iar în particular vreau să-ţi mărturisesc marea mea mâhnire în legătură cu ceea ce se revarsă de ani şi ani, cu metodă, asupra lumii scriitoriceşti din România. Am ajuns să cred că aceşti oameni care (indiferent unde sunt înregimentaţi şi de indicaţiile cui ascultă fără crâcnire), la intervale bine calculate, sau în funcţie de tensiunile sociale, scot la iveală încă un caz şi încă unul, aceste grupări malefice urmăresc să dea societăţii civile de la noi mai multe lovituri deodată, pe cât de nefondate tot pe-atât de destructive: mai întâi, să-i compromită pe scriitorii de primă linie, apoi să ne scârbească de noi înşine, să ne descurajeze că vom afla vreodată adevărul-adevărat, căci ni se va prezenta de fiecare dată numai ceea ce le convine lor să ne "servească"; şi mai observ că nu contenesc să ne ţină sub stres: cine mai urmează? Ce-o să mai iasă la iveală din acestă otrăvită Cutie a Pandorei, care se dovedeeşte a fi arhiva CNSAS, aşa cumau gestionat-o?! Şi încă alte multe obiective vor mai fi urmărind aceşti oameni, în jocurile lor diavoleşti (mereu bine plătiţi, mereu ascunşi privirii noastre, mereu jucând la două capete, schimbând strategii şi paliere fără păs, cu scopul „sănătos”, sută la sută românesc, de a se plasa mereu de partea câştigătorului).

Este pur şi simplu scandalos, revoltător şi exasperant să fim mereu la cheremul acestei noi poliţii politice, faţă de care rîşniţa securistă ni se arată a fi fost aproape medievală în ce priveşte mijloacele şi abordările. Atunci când pe omul de rând al acestei ţări, dar şi pe scriitor, ca reprezentant al conştiinţei de sine a unei naţiuni, îi oprimă zi de zi atâtea excrocherii la vedere, ostentative, deşănţate, de-un cinism vecin cu nebunia, atâta vreme cât pe aceşti contribuabili de mâna a doua îi excedează ştirile alarmante despre noi/vechi malversaţii, despre afaceri necurate, despre deturnările de fonduri uriaşe, despre abuzurile, protecţionismul etalat fără jenă, despre corupţia ce creşte în progresie geometrică etc etc, atunci când oamenii de bună credinţă, nefăţarnici, alâi acestei ţări ar dori să întrezărească o geană de lumină şi de speranţă întru mai bine, aceşti indivizi malefici aruncă piatra în victime bine alese, anume ca să ne deturneze atenţia, să ne dezbine de la eventuale acţiuni colective de protest pe o anumită problemă; şi mai urmăresc maleficii să ne inducă sentimentul că toţi, dar absolut toţi suntem nişte oameni de nimic, ce nu pot emite vreo pretenţie de onorabilitate; iar în final, să înţelegem o dată pentru totdeauna că măciuca (cea din vechea zicală, suficientă pentru un car de oale...) se află în mâinile lor şi ea se poate năpusti oricând, în capul oricui - căci toţi suntem vinovaţi, nu-i aşa? sau putem fi victimizaţi după bunul lor plac... Repet, profund afectat: Urâte vremuri am apucat – în locul mult doritei societăţi democratice!

Înşiruite de-a lungul acestor două decenii, cazurile unor Doinaş, Paleologu, Uricaru, şi ale altora, care ne-au răvăşit la vremea lor şi până la cele mai recente, ale lui Cezar Ivănescu, Marino, Groşan au întreţinut o atmosferă de suspiciune cu privire la scriitorimea noastră. În timp ce despre aportul substanţial adus clipă de clipă sistemului comunist de barzii ceauşeştilor, în frunte cu Eugen Barbu, cu Vadim şi Păunescu s-a indus ideea că ei n-ar fi fost nişte vânduţi şi trădători, ci nişte mari patrioţi, pe cât de talentaţi. Ca să zic aşa, Uniunea „nu putea să-i mai încapă”. Despre ofiţerii sub acoperire oricum e prea târziu să se mai facă vorbire, oricum abia sub democratură şi-au văzut visul cu ochii, din nişte slujbaşi cu regim de cazarmă, burftuluiţi de superiori şi urâţi/ocoliţi/dezavuaţi de toată lumea, acum au un statut de mari belferi, ei s-au infiltrat sus de tot, în sistemul neosecuristic dar şi în cel economic-financiar – ei au ajuns la putere discriminatorie, sunt „de neoprit-de neoprit”. Ei au toate motivele să ne privească de sus, să ne trateze ca pe o masă de manevră; ei ne sfidează, ei pun la cale „demascarea” incomozilor, mai exact a adversarilor direcţi, declaraţi, dar şi a celor care, prin prestigiul lor moral, prin valoarea recunoscută, le încurcă socotelile. Am scris despre toate acestea în Himera literaturii, am scris în presă: articolul Despre ce vorbim?, am reluat tema, cu argumente noi în textul Despre diferite forme de colaboraţionism şi de rezistenţă a scriitorilor în comunism. Articolele au fost preluate de alte reviste, inclusiv pe online. Însă, dragă Doamne, cine ţine azi socoteala de spusele scriitorului? Maleficii îşi continuă acţiunea de discreditare a valorilor culturale naţionale, aşa cum pe bună dreptate subliniază Aura Christi. Din ceea ce se crezuse a fi fost Uniunea scriitorilor pe vremea ceauşistă, un nucleu de rezistenţă şi demnitate, de opoziţie la regim, poate singurul de care dictatorul trebuia să ţină seama, din această realitate cunoscută nouă tuturor şi care a constituit mica noastră mândrie de breaslă, nu a rămas mai nimic, atacurile orchestrate ale neosecurităţii, venind pe neaşteptate, din toate laturile, au sfârşit prin a o şubrezi – ea devine de la o zi la alta o... himeră în care nu mai cred decât disperaţii. În ce mă priveşte, cu destui ani în urmă, scriam foarte tranşant despre toate acestea. Doream (ca şi alţi confraţi de bună credinţă) să ieşim din penumbra suspiciunilor veninoase, să despărţim uscatul de apă, adevărul de minciună - şi să putem merge înainte, eliberaţi de tarele trecutului ceauşisto-securistic. Îngrijorat de evoluţia negativă din lumea literară, credeam că a ne recunoaşte vina, câtă a fost, va asana terenul, va drena marele buboi; făceam apel la confraţi să dăm cărţile pe faţă, să ne eliberăm de trecutul mutilant. Un apel ca atâtea altele, căzut în gol.

Acum însă văd că „dezvăluirile nu au rezolvat chiar nimic, cred că mai curând au tras încă o perdea de fum între scriitor şi receptor, încât nu se mai deslişeşte albul de negru.

Se întrâmplă acest lucru descurajant: pe când cărţile noastre nu mai stârnesc interesul cuvenit/meritat, aşa-zisele trădări ale unor scriitori capătă datorită presei de sandal o gravitate disproporţionată. De parcă tot răul vine dispre breasla scriitorilor. O mârşavă deturmnare de sens, care le-a reuşit.

Nimeni nu spune, cu hotărâre: Staţi aşa, domnilor! Până aici! Au fost scriitorii cei care au adus răul în România? Sau cumva ei au încercat pe cât le-a fost cu putinţă să-l prezinte în adevăraţii săi termeni, să i se opună deci, prin simpul fapt că acreditau, cu argumentele talentului artistic, un alt sistem de valori? Nimeni din presă, nimeni din dezafectata societate civilă a noastră nu se desolidarizează de aceste malversaţiuni. Mă întreb: Este posibil să se treacă peste inimaginabila suferinţă a celor care au fost aruncaţi în temniţele comuniste pentru delict de opinie şi adesea chiar pentru mai puţin de-atât? Nu ne pune pe gânduri faptul că la un moment dat Constantin Noica, excedat de nenumăratele obstrucţii ce i se făceau, a izbucnit în lacrimi, şoptind: „Dar ce ţară este aceasta?” Nici faptul că Petre Ţuţea a ajuns să exclame, în libertate, faţă în faţă cu nimicnicia de fiecare zi a semenilor săi: „Am suferit 13 ani în închisoare pentru un popor de idioţi!” (El, care la Aiud declara cu pătrundere: „Nu noi facem onoare poporului, suferind în închisoare, ci poporul ne face onoare nouă!”)

Este imaginabil ceva mai oribil decît tratamentul la care a fost supus în ultima vreme un om şi o conştiinţă de talia lui Nicolae Balotă, (ridicat din tren, la nici 20 de ani, de securitate, pentru a fi citit cărţi interzise suferind două detenţii şi un domiciliu obligatoriu în Bărăgan). Acuzat a fi fost colaborator al securităţii, de cei împotriva cărora a scris rânduri remarcabile. Se întâmplă că am fost redactorul de carte, la Ideea Europeană a celor două volume memorialistice Caietul albastru, însumând peste 1100 pagini, după opinia mea una dintre cărţile esenţiale ale literaturii noastre. Desigur, trecută cu vederea în aceste vremuri de nestatornicie.

Acum, s-au întors cu toate armele destructive împotriva marelui romancier Nicolae Breban, unanim considerat unul dintre cei mai importanţi scriitori români de după război. S-a impus cu greutate, prin talent, împotriva datelor din dosar: fiu şi nepot de preoţi catolici, cu mari merite civice. După nenumărate obstrucţii, reuşind să se afirme ca scriitor de mare talent, este sedus de gestul lui Ceauşescu, din august 68, care se desolidarizase de acţiunea forţelor Tratatului de la Varşovia; deja pe val, om al succesului literar pe drept obţinut, este consternat de tezele din iunie, şi, în Franţa fiind, demisionează la modul demonstrativ din funcţia de redactor-şef al celei mai importante reviste literare, face declaraţii de desolidarizare faţă de Conducător. Revine în ţară , continuă să scrie şi, cu Bunavestire, în 1975, produce o adevărată panică la vârf, romanul având trimitere clară spre un alt Arturo Ui, de sorginte neaoşă. Ghici ciupercă ce-i! Este nevoit să se expatrieze. Revine printre primii, imediat după „evenimente” şi se angajază în viaţa civică. Sunt lucruri bine-cunoscute, în legătură cu scriitorul NB, un nume de referinţă, o personalitate care a fost mereu în centrul atenţiei. Acum ce-ar fi aceste „trăncăneli cu Pleşiţă”, la care se referă MD?

Un scriitor de carura lui Breban stârneşte în modul cel mai „firesc” idiosincrazii, disconfort spiritual, invidii de breaslă şi intoleranţa faţă de omul superior înzestrat, excepţia de la regulă. A scris peste 35 de romane, toate remarcabile. A scris apoi o serie de 5-6 cărţi de atitudine, dintre care citez: Confesiuni violente, Vinovaţi fără vină (Vinovăţia românească) - formulare în sine ofensatoare pentru românul neoş, convins de îndreptăţirea sa în lume, - Trădarea criticii, Aventurierii politicii româneşti etc. Cum este ştiut, autorul vine cu aprecieri critice, caută mobilurile unor eşecuri ale societăţii noastre sub comunism dar şi după aceea, analizează comportamentul generaţiei sale de scriitori, poate cea mai eroică generaţie, care a rupt-o cu proletcultismul şi a făcut racordul la literatura europeană a momentului, fără a uita recuperarea mesajului înaintaşilor. Toate astea au stârnit animozităţi, mefienţă, chiar resentimente din partea celor vizaţi...( cu o exprimare de-a autorului, aceşti scriitori „sunt văzuţi ca pesimişti sau chiar ca inamici”). Este vorba despre „fuga de vinovăţie, reflex, sindrom” bine cunoscut al naţiunii noastre.

Dar ce ar putea fi, în ultimă instanţă, acele „trăncăneli cu Pleşiţă”? Toată lumea a simţit ghiontul din coastă al securităţii. Dumneata, LIS, Aura Christi, după propria mărturisire, eu însumi. Scriitorul, în luptă cu cenzura, ajungea imediat pe listele de suspecţi. Azi pare o născocire abracadabrantă învinuirea pentru că ai citit sau ai răspândit o carte considerată „duşmănoasă”; că ai scris ce ai crezut de cuviinţă; că ai îndrăznit să transmiţi un manuscris peste graniţă. Toate astea erau reguli de fier la noi, la nivelul anilor 70-80 ai secolului XX, devenit secolul informaţiilor fără frontiere... Acum, ce-ar fi ciudat/suspect şi reprobabil pentru un scriitor de configuraţia lui NB , care, atacat în repetate rînduri de securitate, de inşi inferiori intelectualiceşte şi nu numai, venindu-i la îndemână, ca joc intelectual, peste sutele de intrigi din cărţile sale, s-a amuzat într-o joacă de-a şoarecele cu pisica, în ideea de a-l înşela pe înşelător, de a-l manipula pe manipulator şi în totul de a-l învinge pe teren propriu; N.Breban fiind o fire de luptător, de combatant impenitent. Toată această presupusă hârjoană fiind, (sunt convins!) pentru inepuizabilul Nicolae Breban nimic mai mult decât un „antrenament” în munca insidioasă a celui ce din imponderabilele traiului zilnic şi din intuiţii şi combinaţii mentale va face materia scrierilor sale creative. Ca să nu spun că vocaţia te face vulnerabil. Or, toate acestea, care îl însoţesc pe scriitor în viaţa personală, nu sunt decât chestiuni colaterale, servituţile pe care nu le poate evita creatorul de artă, iar nicidecum trăsăturile sale definitorii. Îl apreciem pe Hugo pentru Opera sa, pentru protestul său, pentru exilul impus şi autoimpus, iar nicidecum pentru trăncănelile sale cu amploaiaţii vremii.



http://www.ecomunicate.ro/comunicate-de-presa/arta-cultura-religie/3/breban-colaborator-al-securitatii-12238.html





„Cazul” Nicolae Breban





În data de 6 aprilie 2011, precum şi în zilele următoare, presa naţională a reprodus o ştire calomnioasă, abuzivă, distribuită pe canelele media naţionale (şi nu numai), intitulată calomnios CNSAS: Nicolae Breban a fost colaborator al securitaţii. Informaţia era însoţită de o succintă bio-bibliografie trunchiată, şi, în alte cazuri, de stenograma, trunchiată şi ea, câtorva convorbiri ale domnului Nicolae Breban cu generalul de Securitate N. Pleşiţă.

„Direcţia de investigaţie a constatat că Nicolae Alexandru Breban a fost colaborator al fostei Securităţi, au declarat, miercuri, surse din CNSAS. Decizia de colaborare în cazul Nicolae Breban a fost dată în martie, iar dosarul în care CNSAS cere constatarea calităţii de colaborator al Securităţii a scriitorului a fost înregistrat la Curtea de Apel Bucureşti – Secţia de contencios administrativ şi fiscal în 4 aprilie. Primul termen în procesul dintre CNSAS şi Nicolae Alexandru Breban a fost stabilit de instanţă pentru 12 septembrie.



Nicolae Breban, născut în 1934, la Baia Mare, este romancier şi eseist, precum şi directorul revistei Contemporanul, editată de Fundaţia Culturală Ideea Europeană. [Revista Contemporanul este editată de trustul Contemporanul – n.n.] El este unul dintre cei mai importanţi şi prolifici prozatori români contemporani. A debutat literar în revista Viaţa studenţească, în 1957. Opt ani mai târziu, Breban a publicat primul său roman, Francisca (tradus în limbile bulgară şi rusă), distins cu premiul „Ion Creangă” al Academiei Române. În 1966, îi urmează romanul În absenţa stăpânilor, iar în 1968, Animale bolnave, premiat de Uniunea Scriitorilor. Breban a fost redactor-şef al revistei România literară. Breban a semnat scenariul filmului „Răutăciosul adolescent”, precum şi scenariul şi regia filmului „Printre colinele verzi”, o ecranizare a romanului Animale bolnave, inclus în selecţia oficială a Festivalului Internaţional de la Cannes. În 1973, apare romanul Îngerul de gips, iar în 1975, versiunea în limba suedeză a romanului În absenţa stăpânilor. Nicolae Breban a mai publicat volumele Bunavestire (1977), Don Juan (1981), piesele de teatru Culoarul cu şoareci şi Bătrâna doamnă şi fluturele (1981 – 1982, Paris), ediţia franceză a romanului În absenţa stăpânilor (1983, Flammarion, Paris), Drumul la zid (1984), versiunea franceză a romanului Bunavestire (1985, Flammarion, Paris), Pândă şi seducţie (1991), volumul de versuri Elegii parisiene (1992), trilogia Amfitrion (1994) – Demonii mărunţi, Procuratorii, Alberta, Riscul în cultură (1997), Ziua şi noaptea (1998), Stricte amintiri literare (2001), Voinţa de putere (2001), Sensul vieţii. Memorii I (2003), Sensul vieţii. Memorii II (2004) şi Sensul vieţii. Memorii III (2006).” (sursa: MEDIAFAX)



Acest comunicat a fost emis, şi în consecinţă, preluat de mass media naţională, la 15.59, în data de 6 aprilie 2011, neconţinând, contrar uzanţelor, şi opinia „părţii vizate”, şi anume: opinia domnului acad. Nicolae Breban – ceea ce reprezintă, indiscutabil, o gafă, o elementară călcare a deontologiei profesionale. Ştirea a fost preluată, scriam într-un comunicat al subsemnatei, cu iuţeala fulgerului: „Breban – colaborator al securităţii? Da, am pus un semn de întrebare, absolut firesc în acest caz, deşi cunosc, de bună seamă răspunsul. Îl cunosc, de altfel, şi nu puţini jurnalişti, scriitori (de pildă, Dorin Tudoran, Cristian Teodorescu şi Emil Hurezeanu, zeloşii calomniatori ai romancierului, nu-i aşa?), colegi ai domnului acad. Nicolae Breban. Cu toate acestea... majoritatea a preluat ştirea abuzivă, grosolană. Ştirea calomnioasă a fost multiplicată cu o viteză, hélas, abracadabrantă, cu o iuţeală de vis, cu un spirit organizatoric formidabil, de necrezut când vorbim de iubita noastră, sărmana noastră, primitiva noastră România; mă gândesc... aşa, visător, că în cazul în care acea viteză, acea miraculoasă energie, grabă de a macula cu orice preţ un mare romancier, acea hărnicie de a răspândi o calomnie incredibilă ar fi fost folosite în sens constructiv, să zicem, la construcţia autostrăzilor în România, ţara noastră s-ar fi acoperit mirabil, peste noapte, de o reţea de autostrăzi mi-nu-na-te, care, din punct de vedere calitativ, ar fi bătut şoselele germane, zău! Nu puţine dintre ziare, aşadar, cotidiane, ediţii on line, agenţii de ştiri, au preluat, ca material «ilustrativ», cum ar veni, stenograma unor convorbiri purtate de romancierul Breban cu generalul de securitate Pleşiţă, convorbiri reproduse trunchiat. Aşa «se cuvine»: să reproduci informaţiile trunchiat – inclusiv, culmea!, succinta bio-bibliografie; când nu-ţi convine, se bricolează, se ajustează, iar la nevoie: se dă cu toporul, se dă cu barda, amputându-se o bună parte din biografia unui individ incomod, nu contează cine este el, ce anume a făcut în viaţă, nu contează că îi faci rău; în condiţiile enormei crize morale care clatină la rădăcini societatea românească, nu mai contează absolut nimic: poţi să spui ce vrei, cui vrei, despre oricine vrei, oriunde, oricând, oricum!!! – important e să omiţi tot ceea ce este strident într-un cadru dat, prestabilit, tot ce nu este „pe linie” GDS-sistă, «pe linie» CNSAS-isită, să smulgi din context, după cum îţi convine, imprimând, nu-i aşa?, unghiul din care „trebuie” citit un text, interpretată o ştire conform „ultimelor indicaţii de partid”, da? Şi din ce motive, mă rog frumos?”



La 17.19, în aceeaşi zi, realizând, probabil, că s-au încălcat elementarele reglementări existente în domeniu, mediafax distribuie un al doilea comunicat, nu-i aşa? Iată-l: „Nicolae Breban, despre decizia CNSAS: Nu am semnat niciodată un angajament cu Securitatea. Scriitorul Nicolae Breban a declarat pentru MEDIAFAX că nu a semnat niciodată un angajament cu Securitatea, nu a dat nicio informaţie scrisă Securităţii, considerând decizia CNSAS drept «o lucrătură» a cuiva care vrea să-i murdărească numele. Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii (CNSAS) a cerut Curţii de Apel Bucureşti să constate calitatea de colaborator al fostei Securităţi a scriitorului Nicolae Breban. Direcţia de investigaţie a constatat că Nicolae Alexandru Breban a fost colaborator al fostei Securităţi, au declarat, miercuri, surse din CNSAS. În schimb, scriitorul Nicolae Breban spune că decizia CNSAS nu are niciun fel de fundament.

«Este o lucrătură a cuiva care vrea să-mi murdărească numele. În perioada aia erau sute de scriitori şicanaţi, dar eu niciodată n-am dat vreo informaţie scrisă Securităţii şi nici nu am semnat niciodată un angajament. Eu am fost unul dintre cei mai atacaţi scriitori în comunism, romanul meu Bunavestire a fost foarte atacat, toată presa de partid m-a atacat», a spus Nicolae Breban. El a precizat că, în prezent, se află în Spania şi va reveni în România în circa o lună, moment în care va face o conferinţă de presă. Breban a precizat că a relatat şi în memoriile lui, care «din păcate" nu sunt citite, cele două anchete culturale în care a fost cercetat de Securitate, anchete la care a participat şi fostul general de Securitate Nicolae Pleşiţă. «Am fost anchetat de două ori de Securitate şi în acele momente l-am cunoscut pe Pleşiţă. Prima anchetă culturală a fost în legătură cu confiscarea manuscrisului romanului meu «Bunavestire» de la Coeckelberghs (editorul René Coeckelberghs, n.r.), care urma să-l publice în Suedia. Romanul meu «Bunavestire» a fost oprit în ţară de la publicare, timp de trei ani, de către Securitate şi doream să îl public în Suedia. Dar Securitatea şi Poliţia de frontieră au confiscat manuscrisul şi eu am fost anchetat de o comisie a Securităţii. Atunci l-am cunoscut şi pe Pleşiţă. Ei m-au rugat să scriu o declaraţie în care să spun de ce i-am încredinţat unui editor străin manuscrisul meu. Eu am explicat că sunt autorul manuscrisului şi proprietarul lui şi nu îl dădeam pentru a fi publicat, pentru că nu doream să îl implic pe Coeckelberghs. Aceasta este singura declaraţie scrisă pe care am dat-o la Securitate», a spus Nicolae Breban.

Potrivit lui Breban, cea de-a doua anchetă a avut loc atunci când Securitatea a aflat că a trimis manuscrisul său pentru romanul Bunavestire în străinătate, prin intermediul unei ambasade. «M-au anchetat din nou şi atunci l-am întâlnit din nou pe Pleşiţă», a mai spus Breban. El a precizat că cele două anchete ale Securităţii au avut loc înainte de anul 1977. Romanul Bunavestire al lui Breban a apărut în 1977, la Iaşi , la Editura Junimea. «lterior, romanul meu Bunavestire a fost cel mai criticat roman apărut sub comunism. Toată presa de partid m-a atacat", a mai spus Nicolae Breban.

Totodată, Breban a amintit că, în 1971, a protestat faţă de politica regimului comunist într-un material pentru publicaţia franceză Le Monde, când şi-a anunţat şi demisia de la conducerea publicaţiei România literară. «Ulterior s-a propus excluderea mea din biroul Uniunii Scriitorilor», a mai spus Breban. Pe de altă parte, Nicolae Breban a spus că în Spania, unde se află în prezent, a finalizat un nou roman Jocul şi fuga. Totodată, el a precizat că urmează să îi fie publicată în curând o nouă carte, Singura cale. Decizia de colaborare în cazul Nicolae Breban a fost dată în martie, iar dosarul în care CNSAS cere constatarea calităţii de colaborator al Securităţii a scriitorului a fost înregistrat la Curtea de Apel Bucureşti – Secţia de contencios administrativ şi fiscal în 4 aprilie. Primul termen în procesul dintre CNSAS şi Nicolae Alexandru Breban a fost stabilit de instanţă pentru 12 septembrie. Nicolae Breban, născut în 1934, la Baia Mare, este romancier şi eseist, precum şi directorul revistei Contemporanul, editată de Fundaţia Culturală Ideea Europeană. El este unul dintre cei mai importanţi şi prolifici prozatori români contemporani.”

Dacă s-ar face o radiogramă referitoare la preluarea celor două comunicate, în care este reprodusă şi o succintă bio-bibliografie trunchiată – nici un cuvânt despre disidenţa autorului Buneivestiri! – s-ar constata, de bună seamă, care dintre acestea predomină. E nevoie să precizez?

Aura Christi











Aura Christi

Breban – colaborator al securităţii?



„Alte popoare au sfinţi, grecii au înţelepţi.

S-a spus, pe drept cuvânt, că un popor nu se caracterizează

atât prin oamenii mari pe care îi are, ci mai mult prin felul în care îi recunoaşte

şi îi stimează pe aceştia.”



Friedrich Nietzsche





Autorul Buneivestiri, Nicolae Breban, născut la Baia Mare, în data de 1 februarie 1934, este fiul preotului greco-catolic, Vasile Breban, închis sub unguri. Bunicul său, Nicolae Breban, protopop în comuna Cicârlău, a înălţat o catedrală, graţie eforturilor d-sale luând fiinţă, după cum se ştie, câteva şcoli în Ardeal. Breban debutează târziu, purtând mai bine de un deceniu, stigmatul de „duşman al poporului”, purtând „steaua galbenă” a individului – în percepţia cerberilor regimului comunist – cu o provenienţă „suspectă”. Aceeaşi problemă, legată de „originile nesănătoase”, o au, de altfel, şi alţi colegi de generaţie ai d-sale – generaţie numită de criticii literari, şaizecistă, una dintre cele mai strălucite, date culturii române în perioada postbelică – Nichita Stănescu, nepot de general alb-gardist: Cereaciukin, Matei Călinescu, fiu de burghezi şi intelectuali din perioada interbelică, Cezar Baltag, fiu de preot basarabean.

Breban debutează târziu, la 31 de ani, strălucit, în 1965, cu romanul Francisca, prezentat de Matei Călinescu. Publică, apoi, imediat, În absenţa stăpânilor (1966), având o incredibilă ascensiune, un urcuş destinal fulminant, după ce dictatorul se opune făţiş invadării Cehoslovaciei lui Alexander Dubček – Uniunea Sovietică şi aliaţii din Pactul de la Varşovia, cu excepţia României, după cum se ştie, invadează Cehoslovacia – moment istoric crucial care dă fiinţă fenomenului de eliberare politică numit „Primăvara de la Praga”. Anul 1968, de bună seamă, a schimbat, apropo, lumea, „chiar dacă vă convine sau nu”, susţine deputatul european Daniel Cohn-Bendit. 1968 a schimbat în esenţe inclusiv România, după marasmul proletcultist iscându-se o boare de liberalizare, care a stârnit simpatia, ba chiar admiraţia a nu puţini intelectuali români faţă de Ceauşescu. În acel context, Breban cunoaşte – cu vorbele marelui critic Eugen Negrici – „o glorie de neegalat”. Astfel, după primele două romane, în 1968 – an declarat de critica de specialitate drept an al romanului! – vede lumina tiparului Animale bolnave. În acel context istoric de liberalizare, la Congresul al X-lea al PCR, din 6-12 august 1969, tânărul Breban este ales membru supleant al Comitetului Central. În 1971, are loc premiera filmului artistic Printre colinele verzi (scenariul și regia de Nicolae Breban), o ecranizare a romanului Animale bolnave.

„Filmul nu este agreat de către oficialitățile comuniste – notează Laura Pavel în nota biobliografică inserată la începutul volumului Breban 70 (Editura Ideea Europeană, 2004) – fiind inclus însă în selecția oficială a Festivalului Internațional de la Cannes. Prezent la Paris , cu acest prilej, Nicolae Breban este șocat de Tezele din Iulie, prin care Ceaușescu va declanșa, după model maoist, revoluția culturală. Dezavuând public politica regimului din România, prin interviuri acordate presei occidentale, scriitorul își anunță, în semn de protest, demisia din funcția de redactor-șef al României literare”. În jurnalul său, intitulat Un român la Paris , Dumitru Ţepeneag – singurul cetăţean român (după Regele Mihai I), căruia i s-a retras cetăţenia prin decret prezidenţial – nota, referitor la acea radicală ruptură brebaniană cu sistemul ceauşist, următoarele:



„22 septembrie 1971. În sfârșit, Le Monde a publicat și articolul despre Breban: «Craignant un retour au dogmatisme, le rédacteur en chef de la revue La Roumanie littéraire donne sa démission» (...) 23 septembrie 1971. Știrea despre demisia lui Breban a fost reluată de mai multe ziare franceze, engleze, germane. Breban se simte foarte mândru”.



În data de 16 februarie 1971, în România, „are loc ședința comună a comitetului organizației de partid și a biroului Uniunii Scriitorilor, în care este incriminat faptul că” Breban „și-a prelungit șederea în străinatate, fără să aibă dezlegare la plecarea din țară decât pentru o perioadă limitată” și, citiţi cu atenţie?,



„se propune excluderea lui Nicolae Breban din biroul Uniunii, precum și excluderea sa din rândurile membrilor supleanți ai CC al PCR și din rândurile membrilor PCR. În aceeași zi, în ședința de lucru a CC al PCR, propunerile confraților sunt însușite și supuse spre aprobarea plenarei Comitetului Central. (s.n.) Întors în țară în luna aprilie, după o călătorie prelungită în Franţa și R.F. Germania, refuzând însă să se autoexileze, scriitorul devenise indezirabil pentru autoritățile comuniste. (s.n.) Este marginalizat, supravegheat și împiedicat să mai călătorească în străinătate până în 1975, deși obținuse deja și cetățenia germană. Înfruntând aceste condiții potrivnice, el se consacră, în exclusivitate, scrisului, fiind, după mărturisirea sa, «singurul meu răspuns posibil, firesc, deși paradoxal pentru unii»”.



Breban intră, aşadar, în marginalitate socială. Publică o dată la câţiva ani câte un roman, luptând cu organismele cenzurii comuniste. Una dintre cele mai acerbe lupte cu cenzura romancierul o duce pentru publicarea uneia dintre capodoperele sale, Bunavestire, refuzate de Editurile Cartea Românescă şi Eminescu. Este anchetat de securitate. În acel context, al anchetelor la securitate, îl cunoaşte şi pe generalul de securitate Nicolae Pleşiţă. Romanul Bunavestire vede, totuşi, lumina tiparului în 1977 la Editura Junimea din Iaşi şi este atacat virulent în plenara C.C. al P.C.R. din 28-29 iunie 1977, atac preluat fără crâcnire de întreaga presă de partid şi cea literară din ţară. Şi ceva mai târziu – un element nelipsit de interes, de altfel – de Europa Liberă, într-un text comandat de Monica Lovinescu unui… individ, care s-a dovedit a fi… un fervent colaborator al securităţii!

Având cetăţenie germană şi, respectiv, paşaport german – Mama romancierului, Olga Constanța Esthera Böhmler-Breban vine dintr-o familie de nemţi emigraţi din Alsacia – Breban călătoreşte în străinătate, stabilindu-se, într-un târziu, la Paris, şi continuând, maniacal, să scrie şi să publice în ţară, la prestigioase Case de Edituri din străinătate, inclusiv trei romane la prestigioasa editură pariziană Flammarion. Revoluţia din 1989 îl readuce din exil acasă, în România, unde domnul Andrei Pleşu, în primăvara anului 1990, îl invită să preia revista Contemporanul, înfiinţată la 1881 şi editată, la ora actuală, de trustul Contemporanul. Da. Autorul Buneivestiri se întoarce definitiv în România, ţara în care Nicolae Breban s-a născut şi a creat o operă romanescă de prim rang, devenind unul dintre cei mai mari scriitori români. Unul dintre cei mai atacaţi scriitori români. Unul dintre cei mai izolaţi scriitori români. Unul dintre cei mai calomniaţi scriitori români.

Breban scrie şi publică ritmic: romane, eseu, poezie, traduceri, teatru. Este iubit şi denigrat în egală măsură. Este aplaudat, calomniat… Este invidiat şi adulat în egală măsură pentru uriaşa-i forţă creatoare de nestăvilit, pentru forţa de a fi el însuşi, de a fi liber, unic, vulcanic, intempestiv, covârşitor de viu, pentru forţa-i de a fi un soi de pegas năbădăios şi genial, un cal de cursă lungă, imposibil de îmblânzit de nici una dintre dictaturi, inclusiv de cea postdecembristă, „de catifea”, după cum i s-a spus nu o dată. Vocaţia lui nu este, n-a fost niciodată, vorbind în limbajul lui Napoleon, politica; Vocaţia d-sale este, previzibil până la monotonie, Romanul. Romanul polifonic, clasic, romanul ca o construcţie enormă, aşa cum l-au văzut, l-au visat uriaşii: Dostoievski, Tolstoi, Proust, Musil.



...La circa o lună după ce romancierul împlineşte 77 ani, la circa 35 de ani scurşi de la publicarea, în 1977, a romanului Bunavestire, în anul de graţie 2011, în Postul Sfintelor Sărbători Pascale, aflăm, cu surprindere, că, brrrr, surse din Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii (CNSAS) susţin faptul că „Nicolae Alexandru Breban a fost colaborator al fostei Securităţi”. Aflăm din aceeaşi sursă (ca şi când ai citi un raport al securităţii, şi nu rezultatele unei investigaţii, nu-i aşa?) că „Direcţia de investigaţie a constatat că Nicolae Alexandru Breban a fost colaborator al fostei Securităţi, au declarat, miercuri, surse din CNSAS” şi că „Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii (CNSAS) a cerut Curţii de Apel Bucureşti să constate calitatea de colaborator al fostei Securităţi a scriitorului Nicolae Breban”. Nu există, aşadar, o decizie a Curţii de Apel. Există o constatare a Direcţiei de investigaţie, conform căreia „Nicolae Alexandru Breban a fost colaborator al fostei Securităţi”. Constatarea abuzivă, grosolană, calomnioasă este preluată de întreaga presă naţională; şi nu numai de cea naţională. Curios, lucrurile – în condiţiile dictaturii cu papion instaurate de câţiva ani în ţară – se întâmplă întrucâtva ca în 1977, când romanul Bunavestire a fost, spuneam, atacat virulent în plenara CC al PCR din 28-29 iunie 1977. (Vezi, în această ordine de idei, un dosar ce conţine un fragment din atacul brutal la adresa romanului şi a autorului, proferat în Plenara CC al PCR de către Titus Popovici, în Bunavestire, Ediţia a IV-a, cu un argument al autorului, prefaţă, tabel cronologic şi note de Laura Pavel, Editura Paralela 45, 2002). Iar acel atac virulent a fost preluat – într-un sălbatic regim dictatorial – de întreaga presă de partid din ţară . „Alte măşti, aceeaşi piesă,/Alte guri, aceeaşi gamă,/Amăgit atât de-adese/Nu spera şi nu ai teamă.”



Breban – colaborator al securităţii?

Da, am pus un semn de întrebare, absolut firesc în acest caz, deşi cunosc, de bună seamă răspunsul. Îl cunosc, de altfel, şi nu puţini jurnalişti, scriitori (de pildă, Dorin Tudoran, Cristian Teodorescu şi Emil Hurezeanu, zeloşii calomniatori ai romancierului, nu-i aşa?), colegi ai domnului acad. Nicolae Breban. Cu toate acestea... majoritatea a preluat ştirea abuzivă, grosolană. Ştirea calomnioasă a fost multiplicată cu o viteză, hélas, abracadabrantă, cu o iuţeală de vis, cu un spirit organizatoric formidabil, de necrezut când vorbim de iubita noastră, sărmana noastră, primitiva noastră România; mă gândesc... aşa, visător, că în cazul în care acea viteză, acea miraculoasă energie, grabă de a macula cu orice preţ un mare romancier, acea hărnicie de a răspândi o calomnie incredibilă ar fi fost folosite în sens constructiv, să zicem, la construcţia autostrăzilor în România, ţara noastră s-ar fi acoperit mirabil, peste noapte, de o reţea de autostrăzi mi-nu-na-te, care, din punct de vedere calitativ, ar fi bătut şoselele germane, zău! Nu puţine dintre ziare, aşadar, cotidiane, ediţii on line, agenţii de ştiri, au preluat, ca material „ilustrativ”, cum ar veni, stenograma unor convorbiri purtate de romancierul Breban cu generalul de securitate Pleşiţă, convorbiri reproduse trunchiat. Aşa „se cuvine”: să reproduci informaţiile trunchiat – inclusiv, culmea!, succinta bio-bibliografie; când nu-ţi convine, se bricolează, se ajustează, iar la nevoie: se dă cu toporul, se dă cu barda, amputându-se o bună parte din biografia unui individ incomod, nu contează cine este el, ce anume a făcut în viaţă, nu contează că îi faci rău; în condiţiile enormei crize morale care clatină la rădăcini societatea românească, nu mai contează absolut nimic: poţi să spui ce vrei, cui vrei, despre oricine vrei, oriunde, oricând, oricum!!! – important e să omiţi tot ceea ce este strident într-un cadru dat, prestabilit, tot ce nu este „pe linie” GDS-sistă, „pe linie” CNSAS-isită, să smulgi din context, după cum îţi convine, imprimând, nu-i aşa?, unghiul din care „trebuie” citit un text, interpretată o ştire conform „ultimelor indicaţii de partid”, da? Şi din ce motive, mă rog frumos?



„Eugen Simion: Niciodată nu se spune, nu s-a vorbit, de pildă, ce reprezintă grupul GDS în lumea literară de astăzi. Este pentru prima dată când văd şi eu un scriitor că vorbeşte, scrie cinstit despre toate aceste lucruri: ce este cu emigraţia românească, cu exilul românesc şi aşa mai departe. Toată lumea are un fel de complex: să nu zică asta, să nu se supere – dacă se supără cineva care e foarte puternic, îl taie de pe toate listele – şi aşa mai departe. Ceea ce se întâmplă, s-a întâmplat.

Aura Christi: De 20 de ani, domnule profesor, suntem tăiaţi de pe toate listele… E o informaţie aceasta şi nimic altceva.

Eugen Simion: Vă miraţi că nu am fost de douăzeci de ani în această lume? Nu am fost, pentru că am fost marginalizaţi! Foarte dur şi fără prea multe comentarii...”



Am reprodus adineaori un fragment din conferinţa organizată de revista Contemporanul în noiembrie 2009 pe marginea volumului-eveniment Trădarea criticii, scris de Nicolae Breban şi apărut la Editura Ideea Europeană. Trădarea criticii – o carte incomodă, scorţoasă, în care Breban aşează faţă în faţă două realităţi: cea dejisto-stalinistă şi cea postdecembristă, asemănătoare şi în următorul punct: modul în care sunt tratate personalităţile majore ale culturii române, acestea fiind marginalizate, după cum susţineam şi alte dăţi, denigrate, un rol important în această ordine de idei revenindu-le Grupului de Dialog Social – un grup transformat în sectă culturală ultraexclusivistă – şi CNSAS-ului. Trădarea… este, aşadar, repet, o carte incomodă, crispantă, provocatoare; un opus şocant pentru unele spirite, un volum polemic, care va deranja, în continuare, nu puţine spirite. (Ca şi Aventurierii politicii româneşti. O istorie dramatică a prezentului – un opus brebanian incendiar, publicat de curând în format digital de Editura CorectBooks, apoi, în format clasic, de Editura Muzeului Naţional al Literaturii Române.) deranjează şi va deranja cu atât mai mult, cu cât patetismul brebanian, de sorginte elină, este de o luciditate greu de contestat, atenţie, dacă spiritul nu-ţi este corupt. Trădarea criticii este o carte scrisă de un romancier important, care în trecut a fost membru supleant în CC, dar după Tezele din Iulie ’71, spuneam, Breban şi-a dat demisia, la Paris, în Le Monde, şi s-a întors în ţară, devenind unul dintre cei mai importanţi disidenţi din Estul Europei. O parte din iluştrii domniei sale colegi – e vorba, nota bene, de nume greu de trecut cu vederea: Manolescu, Adameşteanu, Doina Uricaru, bunăoară; dar există şi altele, din păcate pentru ei – se opresc, referindu-se la acest segment din cariera brebaniană până la acest dar, calomniindu-l astfel pe unul dintre cei mai mari romancieri români; o jumătate de adevăr este egal calomnie.

Marginalitatea în care a trăit şi a scris – fără a avea vreun venit – autorul Buneivestiri sub Ceauşescu, calomnia, zvonistica denigratoare – o industrie inventată, pusă la punct, perfectată şi folosită ca instrument de propagandă atât de organele represive de sub dictatură, cât şi de actualul GDS, pardon, CNSAS, nu-i aşa? – iată, în chip extrem de straniu, explicabil însă, continuă şi după ’89. O altă carte căreia i-am dedicat – în Contemporanul – o dezbatere în toamna anului 2008 este Iluziile literaturii române, semnată de domnul profesor Eugen Negrici, şi aceasta incomodă, scorţoasă, strălucită. Cred cu fermitate că aceste două cărţi, spuneam la acea conferinţă de acum circa doi ani, vor da o direcţie în literatura română; sunt, ambele, o provocare pentru spiritul critic, şi nu numai. Reprezintă un duş rece pentru critica română, dar nu mai puţin pentru societatea de azi, cu condiţia să aibă parte de o receptare adecvată, de o analiză critică lucidă, pertinentă – ceea ce, să recunoaştem încă o dată, ne lipseşte. Şi e un lucru de o gravitate extremă acesta.

Nu există, de bună seamă, spuneam, o decizie a Curţii de Apel în acest caz. Spun de bună seamă, fiindcă CNSAS a devenit, da, previzibil. Scenariul este, da, răs-cunoscut. La fel, au fost „linşaţi” public, la fel au fost supuşi oprobriului general Ştefan Augustin Doinaş, Nicolae Balotă, Cezar Ivănescu, Adrian Marino, Augustin Buzura, Eugen Uricaru, Ioan Groşan şi alţi scriitori, opera cărora face parte din patrimoniul spiritual al României. Tot din presă, aflăm că „CNSAS i-a verificat dosarul lui Breban în urma unei cereri făcute de Uniunea Scriitorilor” şi că Varujan Vogsanian intenţionează să pună în discuţie – parcă dormim şi visăm, zău!, ţineţi-vă bine – la şedinţa „Consiliului USR situaţia lui Breban, care este membru al acestui consiliu. Regula USR cere ca din funcţiiile de conducere să nu facă parte persoane care au probleme în ce priveşte colaborarea cu fosta Securitate”. (Nicolae Breban, la „judecata” colegilor de breaslă, în Adevărul, 7 aprilie 2011) Nicolae Breban nu a fost invitat la CNSAS, pentru a i se comunica decizia, pentru a i se solicita opinia, pentru a-i oferi, Doamne fereşte, prilejul să-şi susţină nevinovăţia; la ce bun? Prezumţia nevinovăţiei să mai existe oare în România? La ce bun? De vreme ce decizia este luată, verdictul este dat din start, iar ştirea este preluată din surse – fără nici un fel de semn întrebare – de întreaga presă; preluată, multiplicată fără drept de apel decât cu câteva excepţii, nu rareori, timide… La mijloc este, după cum se vorbeşte, decizia atotputernicului „partid” GDS, CNSAS – scuzaţi, pardon, era să le confund, nu-i aşa?

CNSAS nu avea nici un motiv să facă publice dosarele securiştilor imediat după 1989, cum s-a procedat în nu puţine ţări vecine abia ieşite din culoarul atroce al dictaturii, nu-i aşa? În consecinţă, sunt linşate victimele, în vreme ce călăii triumfă. Din ce motive să faci publice dosarele angajaţilor securităţii imediat după Revoluţia din 89, când poţi să scoţi de la dosar câte o filă atunci când cineva devine „prea curios” sau din cale afară de curajos sau, mai ştii?, începe abrupt să crească în sondaje, ca Mona Muscă, de pildă, ori are un prestigiu şi o Operă, ca Breban, care încurcă nu puţină lume prin spiritu-i radical şi care, ferească-te Bunul Dumnezeu, se atinge de „sfânta sfintelor”: Grupul de Dialog Social, nu-i aşa? Nu sunt acestea decât nişte întrebări; nimic mai mult, dar, nota bene, nici mai puţin. O întrebare bine formulată, nu rareori, însă, îşi conţine răspunsul; sau… greşesc?

În seara zilei de 6 aprilie 2011, când internetul, ziarele, agenţiile de ştiri au fost invadate de acest bine regizat „linşaj public” al unuia dintre cei mai importanţi romancieri români, l-am sunat pe Mircea Dinescu, ex-poetul erijat, spre ghinionul lui sărmanul, în „procuror al naţiunii”. Volubilul Mircea Dinescu a fost cam… monosilabic, da, cu subsemnata la telefon, ba mai mult decât atât: s-a cam bâlbâit de câteva ori, principalul argument adus în favoarea colaborării cu securitatea a autorului Animalelor bolnave fiind, ţineţi-vă bine...

– Ce să fac, dacă Nicolae a stat la taclale cu Pleşiţă?

Am mai aflat de la Mircea Dinescu că nu e obligatoriu să ai un angajament semnat cu securitatea, ca să fii acuzat de colaborare cu organele securităţii. Să înţeleg că, în limbajul dâmboviţean vorbind, merge şi aşa, va trece şi aşa acuza de colaborator al securităţii în „cazul Breban”, da? Tot atunci, în timpul aceleiaşi convorbiri, ex-poetul Dinescu mi-a adus la cunoştinţă că Breban poate – ca să vezi!, i se dă, totuşi, o şansă nesperată – să… se apere, ca şi când ar fi uitat cine este Breban, ca şi când n-ar fi ştiut cine este Breban sau ca şi când n-ar fi avut chef să-şi aducă aminte cine anume este Nicolae Breban.

Breban nu se va apăra, de bună seamă. Maramureşanul Breban va lovi în plin, atacând…, nu, nu CNSAS-ul – un organism cel puţin straniu, care bântuie societatea românească postdecembristă ca o fantomă, nu-i aşa? Breban va ataca „fabricatorii”, „făcătorii de dosare”, membrii de vârf ai CNSAS, între care, pare-se, figurează inclusiv dl Dinescu. (Apropo, mă întreb ce surprize am putea avea dacă am consulta stenogramele netrunchiate ale modului dlui Dinescu de „a sta la taclale” cu generali de securitate, cu dictatorul sau cu securiştii implantaţi la USR, pe vremuri… Cine urmează pe listele CNSAS dintre cei care au „stat la taclale” cu agenţi trimişi de securitatea ceauşistă, cu generali, colonei, grăbiţi să ancheteze fiecare scriitor, medic, inginer, fiecare intellectual de vârf, revenit din străinătate în România socialistă, pe vremuri, sub dictatură? Cine urmează, aşadar? Liiceanu? Dinescu? Pleşu? Patapievici? Sau, poate, subsemnata? Şi eu, apropo, am fost anchetată de securitate.)

Breban va apăra cei câţiva mari scriitori, denigraţi, calomniaţi ignobil de acest tot mai dubios CNSAS, care s-a discreditat complet, devenind tot mai penibil, tot mai fără... Dumnezeu. E limpede că CNSAS duce o politică antinaţională, atacând valorile care fac parte din patrimoniul spiritual al acestei ţări. E suficient să ne referim, iar şi iar, la nume ca Ştefan Augustin Doinaş, Nicolae Balotă, Cezar Ivănescu, Adrian Marino, Augustin Buzura, Eugen Uricaru, Ion Caraion.

CNSAS-ului nu-i va rămâne – prin „junii” săi calomniatori, prin recenţii denigratori ai romancierului Breban, prin funcţionarii bine plătiţi din bani publici de altfel, prin „junii făcători” de dosare, care vor fi atacaţi în instanţă, de astă dată, nominal pentru calomnie şi pentru un grosolan abuz în serviciu – decât un lucru „de nimic”: să-l linşeze la propriu pe Breban în Piaţa Universităţii, să-i împroaşte la propriu cu noroi statuia sau, de ce nu?, să-l ardă pe rug – ca în Evul Mediu, sau ca în alte vremuri, da – odată cu cărţile Măriei Sale, Autorul, adunate din bibliotecile lumii, nu-i aşa?



Breban nu are de pierdut nimic.

Absolut nimic.

Domnia Sa şi-a făcut datoria: s-a exprimat, urmându-şi orbeşte, maniacal, Vocaţia.

Teamă mi-e însă că dacă va reuşi CNSAS-ul, spuneam, să-l ardă pe autor, laolaltă cu toate cărţile scrise de d-sa, tomuri lângă alte tomuri, peste treizeci şi cinci de titluri, păstrate în bibliotecile lumii, va rămâne un gol în literatură română, greşesc?

Un gol greu de neglijat pentru biata literatură română majoră, cu modernitatea-i amputată, schilodită, trunchiată.



7 aprilie 2011



Eugen Simion

„Breban a fost împotriva lui Ceauşescu”





Cred că el cunoştea nişte generali de Securitate, discuta cu ei, dar asta nu înseamnă că a colaborat cu Securitatea. El nu are un angajament semnat. (…) Disidenţa lui a fost vizibilă. Fiind în Comitetul Central, a fost împotriva lui Ceauşescu. Cum se împacă cele două chestiuni? (…) Trebuie să existe o instanţă care să stabilească vinovăţia şi apoi publici informaţiile. Cine mai repară o imagine stricată?



Nicolae Breban la judecata

colegilor de breaslă, în Adevărul, 7 aprilie, 2011





Alex Ştefănescu

„O nedreptate strigătoare la cer”







Dragă Aura,

Acum două minute am vorbit la radio România Actualităţi în direct, prin telefon, şi iată în linii mari cam ce am spus: Eu, Alex. Ştefănescu, nu am colaborat niciodată, în niciun fel cu Securitatea, astfel încât nu am motive să fiu solidar cu scriitorii care au colaborat.

Ceea ce i se întâmplă însă lui Nicolae Breban este o nedreptate strigătoare la cer.

Dacă a schimbat la telefon câteva amabilităţi cu un general de Securitate, Nicolae Breban a făcut-o numai pentru a-şi publica romanele sau a obţine vize pentru plecări în străinătate. În loc să fie pedepsiţi moral cei care interziceau drepturi elementare, sunt puşi la zid scriitori obligaţi de situaţie să facă unele concesii ca să câştige acele drepturi.

Nicolae Pleşiţă apărea până nu demult la televizor şi declara, sfidând pe toată lumea, că nu regretă nimic şi că dacă ar întoarce timpul înapoi l-ar maltrata din nou pe Paul Goma, iar acest Nicolae Pleşiţă n-a fost pedepsit deloc, nici măcar moral. Pentru ca acum să fie supus oprobriului public un mare scriitor numai pentru că a stat de vorbă la telefon cu Nicolae Pleşiţă.

Înainte de 1989, doi erau prozatorii instalaţi în vârful ierarhiei literare: Marin Preda şi Nicolae Breban. Marin Preda a fost nevoit şi el să intre în PCR pentru a-şi păstra postul de director la Editura Cartea Românească.

Nicolae Breban a provocat de-a lungul timpului multe invidii, prin valoarea sa ieşită din comun. În plus, în ultima vreme, a devenit incomod prin cărţile sale de idei. Cred că aşa se explică această ultimă încercare de defăimare a sa.

Nu cred pentru nimic în lume că Nicolae Breban a fost informator în sensul propriu-zis al cuvântului, că se ducea conştiincios la Securitate să facă note informative etc. El are o anumită măreţie care nu-i îngăduie să se poarte astfel. Cred că pur şi simplu a fost curtenitor cu un general de Securitate, ceea ce este fără îndoială regretabil, dar nu blamabil. Tinerii de azi n-au cum să înţeleagă situaţia complicată de atunci. Recunosc, de exemplu, că şi eu o curtam pe vânzătoarea de la Alimentara ca să îmi pună deoparte o bucată de caşcaval.



Pentru Aura. Această declaraţie este reprodusă din memorie. Dacă îţi foloseşte la ceva poţi s-o publici, menţionând că am făcut-o în cadrul emisiunii matinale de mare audienţă realizate de Gabriel Basarabescu la Radio România Actualităţi, duminică, 10 aprilie 2011 la ora 7:50.







Ion Lazu

Noua poliţie politică: CNSAS





Prietene, am primit în seara asta un text de Aura Christi întru apărarea lui Nicolae Breban, l-am citit şi imediat l-am postat pe blogul meu de scriitor, cu convingerea că este obligatoriu să ascultăm şi cealaltă parte – auscultare et altera pars, cum spunea latinul. Iar în particular vreau să-ţi mărturisesc marea mea mâhnire în legătură cu ceea ce se revarsă de ani şi ani, cu metodă, asupra lumii scriitoriceşti din România. Am ajuns să cred că aceşti oameni care (indiferent unde sunt înregimentaţi şi de indicaţiile cui ascultă fără crâcnire), la intervale bine calculate, sau în funcţie de tensiunile sociale, scot la iveală încă un caz şi încă unul, aceste grupări malefice urmăresc să dea societăţii civile de la noi mai multe lovituri deodată, pe cât de nefondate tot pe-atât de destructive: mai întâi, să-i compromită pe scriitorii de primă linie, apoi să ne scârbească de noi înşine, să ne descurajeze că vom afla vreodată adevărul-adevărat, căci ni se va prezenta de fiecare dată numai ceea ce le convine lor să ne "servească"; şi mai observ că nu contenesc să ne ţină sub stres: cine mai urmează? Ce-o să mai iasă la iveală din acestă otrăvită Cutie a Pandorei, care se dovedeeşte a fi arhiva CNSAS, aşa cumau gestionat-o?! Şi încă alte multe obiective vor mai fi urmărind aceşti oameni, în jocurile lor diavoleşti (mereu bine plătiţi, mereu ascunşi privirii noastre, mereu jucând la două capete, schimbând strategii şi paliere fără păs, cu scopul „sănătos”, sută la sută românesc, de a se plasa mereu de partea câştigătorului).

Este pur şi simplu scandalos, revoltător şi exasperant să fim mereu la cheremul acestei noi poliţii politice, faţă de care rîşniţa securistă ni se arată a fi fost aproape medievală în ce priveşte mijloacele şi abordările. Atunci când pe omul de rând al acestei ţări, dar şi pe scriitor, ca reprezentant al conştiinţei de sine a unei naţiuni, îi oprimă zi de zi atâtea excrocherii la vedere, ostentative, deşănţate, de-un cinism vecin cu nebunia, atâta vreme cât pe aceşti contribuabili de mâna a doua îi excedează ştirile alarmante despre noi/vechi malversaţii, despre afaceri necurate, despre deturnările de fonduri uriaşe, despre abuzurile, protecţionismul etalat fără jenă, despre corupţia ce creşte în progresie geometrică etc etc, atunci când oamenii de bună credinţă, nefăţarnici, alâi acestei ţări ar dori să întrezărească o geană de lumină şi de speranţă întru mai bine, aceşti indivizi malefici aruncă piatra în victime bine alese, anume ca să ne deturneze atenţia, să ne dezbine de la eventuale acţiuni colective de protest pe o anumită problemă; şi mai urmăresc maleficii să ne inducă sentimentul că toţi, dar absolut toţi suntem nişte oameni de nimic, ce nu pot emite vreo pretenţie de onorabilitate; iar în final, să înţelegem o dată pentru totdeauna că măciuca (cea din vechea zicală, suficientă pentru un car de oale...) se află în mâinile lor şi ea se poate năpusti oricând, în capul oricui - căci toţi suntem vinovaţi, nu-i aşa? sau putem fi victimizaţi după bunul lor plac... Repet, profund afectat: Urâte vremuri am apucat – în locul mult doritei societăţi democratice!

Înşiruite de-a lungul acestor două decenii, cazurile unor Doinaş, Paleologu, Uricaru, şi ale altora, care ne-au răvăşit la vremea lor şi până la cele mai recente, ale lui Cezar Ivănescu, Marino, Groşan au întreţinut o atmosferă de suspiciune cu privire la scriitorimea noastră. În timp ce despre aportul substanţial adus clipă de clipă sistemului comunist de barzii ceauşeştilor, în frunte cu Eugen Barbu, cu Vadim şi Păunescu s-a indus ideea că ei n-ar fi fost nişte vânduţi şi trădători, ci nişte mari patrioţi, pe cât de talentaţi. Ca să zic aşa, Uniunea „nu putea să-i mai încapă”. Despre ofiţerii sub acoperire oricum e prea târziu să se mai facă vorbire, oricum abia sub democratură şi-au văzut visul cu ochii, din nişte slujbaşi cu regim de cazarmă, burftuluiţi de superiori şi urâţi/ocoliţi/dezavuaţi de toată lumea, acum au un statut de mari belferi, ei s-au infiltrat sus de tot, în sistemul neosecuristic dar şi în cel economic-financiar – ei au ajuns la putere discriminatorie, sunt „de neoprit-de neoprit”. Ei au toate motivele să ne privească de sus, să ne trateze ca pe o masă de manevră; ei ne sfidează, ei pun la cale „demascarea” incomozilor, mai exact a adversarilor direcţi, declaraţi, dar şi a celor care, prin prestigiul lor moral, prin valoarea recunoscută, le încurcă socotelile. Am scris despre toate acestea în Himera literaturii, am scris în presă: articolul Despre ce vorbim?, am reluat tema, cu argumente noi în textul Despre diferite forme de colaboraţionism şi de rezistenţă a scriitorilor în comunism. Articolele au fost preluate de alte reviste, inclusiv pe online. Însă, dragă Doamne, cine ţine azi socoteala de spusele scriitorului? Maleficii îşi continuă acţiunea de discreditare a valorilor culturale naţionale, aşa cum pe bună dreptate subliniază Aura Christi. Din ceea ce se crezuse a fi fost Uniunea scriitorilor pe vremea ceauşistă, un nucleu de rezistenţă şi demnitate, de opoziţie la regim, poate singurul de care dictatorul trebuia să ţină seama, din această realitate cunoscută nouă tuturor şi care a constituit mica noastră mândrie de breaslă, nu a rămas mai nimic, atacurile orchestrate ale neosecurităţii, venind pe neaşteptate, din toate laturile, au sfârşit prin a o şubrezi – ea devine de la o zi la alta o... himeră în care nu mai cred decât disperaţii. În ce mă priveşte, cu destui ani în urmă, scriam foarte tranşant despre toate acestea. Doream (ca şi alţi confraţi de bună credinţă) să ieşim din penumbra suspiciunilor veninoase, să despărţim uscatul de apă, adevărul de minciună - şi să putem merge înainte, eliberaţi de tarele trecutului ceauşisto-securistic. Îngrijorat de evoluţia negativă din lumea literară, credeam că a ne recunoaşte vina, câtă a fost, va asana terenul, va drena marele buboi; făceam apel la confraţi să dăm cărţile pe faţă, să ne eliberăm de trecutul mutilant. Un apel ca atâtea altele, căzut în gol.

Acum însă văd că „dezvăluirile nu au rezolvat chiar nimic, cred că mai curând au tras încă o perdea de fum între scriitor şi receptor, încât nu se mai deslişeşte albul de negru.

Se întrâmplă acest lucru descurajant: pe când cărţile noastre nu mai stârnesc interesul cuvenit/meritat, aşa-zisele trădări ale unor scriitori capătă datorită presei de sandal o gravitate disproporţionată. De parcă tot răul vine dispre breasla scriitorilor. O mârşavă deturmnare de sens, care le-a reuşit.

Nimeni nu spune, cu hotărâre: Staţi aşa, domnilor! Până aici! Au fost scriitorii cei care au adus răul în România? Sau cumva ei au încercat pe cât le-a fost cu putinţă să-l prezinte în adevăraţii săi termeni, să i se opună deci, prin simpul fapt că acreditau, cu argumentele talentului artistic, un alt sistem de valori? Nimeni din presă, nimeni din dezafectata societate civilă a noastră nu se desolidarizează de aceste malversaţiuni. Mă întreb: Este posibil să se treacă peste inimaginabila suferinţă a celor care au fost aruncaţi în temniţele comuniste pentru delict de opinie şi adesea chiar pentru mai puţin de-atât? Nu ne pune pe gânduri faptul că la un moment dat Constantin Noica, excedat de nenumăratele obstrucţii ce i se făceau, a izbucnit în lacrimi, şoptind: „Dar ce ţară este aceasta?” Nici faptul că Petre Ţuţea a ajuns să exclame, în libertate, faţă în faţă cu nimicnicia de fiecare zi a semenilor săi: „Am suferit 13 ani în închisoare pentru un popor de idioţi!” (El, care la Aiud declara cu pătrundere: „Nu noi facem onoare poporului, suferind în închisoare, ci poporul ne face onoare nouă!”)

Este imaginabil ceva mai oribil decît tratamentul la care a fost supus în ultima vreme un om şi o conştiinţă de talia lui Nicolae Balotă, (ridicat din tren, la nici 20 de ani, de securitate, pentru a fi citit cărţi interzise suferind două detenţii şi un domiciliu obligatoriu în Bărăgan). Acuzat a fi fost colaborator al securităţii, de cei împotriva cărora a scris rânduri remarcabile. Se întâmplă că am fost redactorul de carte, la Ideea Europeană a celor două volume memorialistice Caietul albastru, însumând peste 1100 pagini, după opinia mea una dintre cărţile esenţiale ale literaturii noastre. Desigur, trecută cu vederea în aceste vremuri de nestatornicie.

Acum, s-au întors cu toate armele destructive împotriva marelui romancier Nicolae Breban, unanim considerat unul dintre cei mai importanţi scriitori români de după război. S-a impus cu greutate, prin talent, împotriva datelor din dosar: fiu şi nepot de preoţi catolici, cu mari merite civice. După nenumărate obstrucţii, reuşind să se afirme ca scriitor de mare talent, este sedus de gestul lui Ceauşescu, din august 68, care se desolidarizase de acţiunea forţelor Tratatului de la Varşovia; deja pe val, om al succesului literar pe drept obţinut, este consternat de tezele din iunie, şi, în Franţa fiind, demisionează la modul demonstrativ din funcţia de redactor-şef al celei mai importante reviste literare, face declaraţii de desolidarizare faţă de Conducător. Revine în ţară , continuă să scrie şi, cu Bunavestire, în 1975, produce o adevărată panică la vârf, romanul având trimitere clară spre un alt Arturo Ui, de sorginte neaoşă. Ghici ciupercă ce-i! Este nevoit să se expatrieze. Revine printre primii, imediat după „evenimente” şi se angajază în viaţa civică. Sunt lucruri bine-cunoscute, în legătură cu scriitorul NB, un nume de referinţă, o personalitate care a fost mereu în centrul atenţiei. Acum ce-ar fi aceste „trăncăneli cu Pleşiţă”, la care se referă MD?

Un scriitor de carura lui Breban stârneşte în modul cel mai „firesc” idiosincrazii, disconfort spiritual, invidii de breaslă şi intoleranţa faţă de omul superior înzestrat, excepţia de la regulă. A scris peste 35 de romane, toate remarcabile. A scris apoi o serie de 5-6 cărţi de atitudine, dintre care citez: Confesiuni violente, Vinovaţi fără vină (Vinovăţia românească) - formulare în sine ofensatoare pentru românul neoş, convins de îndreptăţirea sa în lume, - Trădarea criticii, Aventurierii politicii româneşti etc. Cum este ştiut, autorul vine cu aprecieri critice, caută mobilurile unor eşecuri ale societăţii noastre sub comunism dar şi după aceea, analizează comportamentul generaţiei sale de scriitori, poate cea mai eroică generaţie, care a rupt-o cu proletcultismul şi a făcut racordul la literatura europeană a momentului, fără a uita recuperarea mesajului înaintaşilor. Toate astea au stârnit animozităţi, mefienţă, chiar resentimente din partea celor vizaţi...( cu o exprimare de-a autorului, aceşti scriitori „sunt văzuţi ca pesimişti sau chiar ca inamici”). Este vorba despre „fuga de vinovăţie, reflex, sindrom” bine cunoscut al naţiunii noastre.

Dar ce ar putea fi, în ultimă instanţă, acele „trăncăneli cu Pleşiţă”? Toată lumea a simţit ghiontul din coastă al securităţii. Dumneata, LIS, Aura Christi, după propria mărturisire, eu însumi. Scriitorul, în luptă cu cenzura, ajungea imediat pe listele de suspecţi. Azi pare o născocire abracadabrantă învinuirea pentru că ai citit sau ai răspândit o carte considerată „duşmănoasă”; că ai scris ce ai crezut de cuviinţă; că ai îndrăznit să transmiţi un manuscris peste graniţă. Toate astea erau reguli de fier la noi, la nivelul anilor 70-80 ai secolului XX, devenit secolul informaţiilor fără frontiere... Acum, ce-ar fi ciudat/suspect şi reprobabil pentru un scriitor de configuraţia lui NB , care, atacat în repetate rînduri de securitate, de inşi inferiori intelectualiceşte şi nu numai, venindu-i la îndemână, ca joc intelectual, peste sutele de intrigi din cărţile sale, s-a amuzat într-o joacă de-a şoarecele cu pisica, în ideea de a-l înşela pe înşelător, de a-l manipula pe manipulator şi în totul de a-l învinge pe teren propriu; N.Breban fiind o fire de luptător, de combatant impenitent. Toată această presupusă hârjoană fiind, (sunt convins!) pentru inepuizabilul Nicolae Breban nimic mai mult decât un „antrenament” în munca insidioasă a celui ce din imponderabilele traiului zilnic şi din intuiţii şi combinaţii mentale va face materia scrierilor sale creative. Ca să nu spun că vocaţia te face vulnerabil. Or, toate acestea, care îl însoţesc pe scriitor în viaţa personală, nu sunt decât chestiuni colaterale, servituţile pe care nu le poate evita creatorul de artă, iar nicidecum trăsăturile sale definitorii. Îl apreciem pe Hugo pentru Opera sa, pentru protestul său, pentru exilul impus şi autoimpus, iar nicidecum pentru trăncănelile sale cu amploaiaţii vremii.



http://www.ecomunicate.ro/comunicate-de-presa/arta-cultura-religie/3/breban-colaborator-al-securitatii-12238.html