Bărbatul la 40 de ani, ediţia a II-a

A apărut volumul SCRUM

Cabana Crucii lui Dăncuş din Munţii Coziei. Aici s-a scris o parte din vol. "Bărbatul la 40 de ani"

Cabana Crucii lui Dăncuş din Munţii Coziei. Aici s-a scris o parte din vol. "Bărbatul la 40 de ani"

Bărbatul la 40 de ani. Munţii Coziei

Bărbatul la 40 de ani. Munţii Coziei

Crucea lui Dăncuş cu tot cu el în foto

Crucea lui Dăncuş cu tot cu el în foto

Crucea lui Dăncuş din Munţii Coziei

Crucea lui Dăncuş din Munţii Coziei

Pasărea de foc. Scrum 7

Pasărea de foc. Scrum 7

Singur. Scrum 6

Singur. Scrum 6

Pustiit. Scrum 5

Pustiit. Scrum 5

Revoltă. Scrum 4

Revoltă. Scrum 4

Pierdut. Scrum 3

Pierdut. Scrum 3

Foc. Scrum 2

Foc. Scrum 2

Cozia. Scrum 1

Cozia. Scrum 1

Curcubeu la Cozia

Curcubeu  la Cozia
Loading...

http://www.revistasingur.ro/index.php?option=com_content&view=frontpageplus&Itemid=103

Loading...

http://www.youtube.com/watch?v=S3YD4lPgf9I

Loading...

Lansarea romanului "Poveşti pentru Gabriella" la Clubul Iron City

Lansarea romanului "Poveşti pentru Gabriella" la Clubul Iron City

Friday, November 20, 2009

Agonia indiferenţei

Dăncuş – aşa cum l-am cunoscut plus revenirea la prezent

L-am cunoscut pe Doru la Cenaclul Grupului 90 din Baia Mare. Recita, în sala de şedinţe a cenaclului, dintr-o carte de proză. Cum să reciţi dintr-o carte de proză mă întrebam atunci? Pentru Doru proza trebuia să aibă momentele sale de poezie – lucru care s-a întâmplat cu toate cărţile sale. Chiar şi cele de poezie mai conţin şi proză dar proză poetică. În fapt toată proza lui Doru este poezie la fel cum naraţiune esenţială este poezia sa.
Aşadar participam la şedinţa de cenaclu şi l-am auzit atunci vorbind. Nimic din chipul lui tulburător nu mi-a rămas în memorie decât ceea ce face şi ea parte din chip – vocea, timbrul acela straniu al vocii sale. Doru era încă de pe atunci o apariţie siderală, era un spectru căci prin acea voce pe care n-am s-o pot uita niciodată se transmitea un mesaj încifrat, era o şaradă toată încrengătura şi desimea acelei voci ce străpungea lectorul.
Odată cu trecerea anilor avea să mă obsedeze privirea lui. Acablantă impresie. Ochi tulburători, adâncire în gânduri şi în existenţă, în fiinţa-i proprie, în acelaşi timp întrebarea, mereu întrebarea din ochii lui, apoi aerul de suveranitate a gândului ce se reflecta în privire, o privire atât de clară, atât de pătrunzătoare, frumuseţea acelui fel de a privi. Numai oamenii cu adevărat frumoşi sufleteşte pot privi astfel.
De asemenea nu pot uita asprimea acelor priviri pe care ni le arunca nouă, participanţilor la cenaclu, sugerându-ne singularitatea, mândria, separaţia pe considerente numai de acesta ştiute, diferenţa nu din orgoliu ci din conştiinţă de sine. Era o Prezenţă. Şi prin gesturi ceremonioase dar şi prin atitudine. Cred că n-am văzut la un om atâta putere de atitudine, de luare promptă de decizii. Era un ghem de activizare a propriilor resurse dar şi a resurselor altora. Deschis, amplu în expunerea a ceea ce vroia să spună, vibrant şi emoţionant. În acelaşi timp calm, de un calm de invidiat, un calm studiat, cu variaţii, cu inflexiuni…
Greu de definit azi ce am simţit atunci dar sunt pe aproape…

Azi ce pot spune despre el? Ca autor am spus foarte multe în această carte dar ca om aş vrea să spun şi mai multe. Scriind această carte am căzut pradă unei sintaxe a exprimării care nu mă lăsa să scriu mai mult de două-trei pagini pe zi, maxim şapte în zilele bune. Acest fel de sintaxă a spunerii interioare mă face să cred că nu-mi permiteam să ies din contextul sufletesc al operei lui Doru, nu voiam, mai exact, să-l „părăsesc” atât de repede. Recunosc, şi textele sale sunt aride, te pun la încercare, nu sunt uşor de urmărit, Doru nu face o literatură facilă. Însă voiam să mai rămân pentru încă o vreme cu omul Dăncuş pe care îl reconstituiam în fiecare minut după operă sau pur şi simplu amintindu-mi vizitele pe care mi le-a făcut sau convorbirile telefonice. Să mă fi prins scrierea acestei cărţi într-un moment de singurătate? Nu cred. Mai degrabă mă împingeau de la spate nostalgiile şi prietenia lui sinceră…

Atunci când ai de vorbit despre un autor a cărui operă tocmai ai iscodit-o, îţi vine foarte greu. De multe ori autorul se confundă cu opera lui iar cuvintele despre el îţi lipsesc sau devin tot mai puţine. Dintr-o astfel de voinţă de a scrie despre un autor dincolo de opera lui se poate naşte cel mai inedit şi inefabil portret. Portretul autorului de dincolo de operă. Aş putea rezuma câteva convorbiri telefonice pe care le-am avut cu el dar n-are nici un rost. Mă mulţumesc să-i creionez – cum de altfel am încercat deja – chipul. Levinas vorbeşte atât de interesant despre chip şi încadrează problema metafizic. Pe urmele unei etici levinasiene a chipului mi-ar plăcea să spun câteva cuvinte despre Doru, în acelaşi context ideatic. Beneficiind de o structură caracterială foarte solidă am să mă rezum la chipul lui Doru privit printr-o singură cheie. Şi anume – tenacitatea. Vibrantă această tenacitate. Tenacitatea unui om care este încredinţat că va învinge totul cu Dumnezeu. O mentalitate de martir ceea ce nu face decât să confirme două lucruri – curajul şi devotamentul pentru credinţa sa creştină. În toate cărţile se citeşte acea tenacitate care seamănă cu încăpăţânarea dusă la extrem. Voinţă de fier şi o răbdare ce picură pe piatră până ce sapă adânc în ea.

No comments: