Bărbatul la 40 de ani, ediţia a II-a

A apărut volumul SCRUM

Cabana Crucii lui Dăncuş din Munţii Coziei. Aici s-a scris o parte din vol. "Bărbatul la 40 de ani"

Cabana Crucii lui Dăncuş din Munţii Coziei. Aici s-a scris o parte din vol. "Bărbatul la 40 de ani"

Bărbatul la 40 de ani. Munţii Coziei

Bărbatul la 40 de ani. Munţii Coziei

Crucea lui Dăncuş cu tot cu el în foto

Crucea lui Dăncuş cu tot cu el în foto

Crucea lui Dăncuş din Munţii Coziei

Crucea lui Dăncuş din Munţii Coziei

Pasărea de foc. Scrum 7

Pasărea de foc. Scrum 7

Singur. Scrum 6

Singur. Scrum 6

Pustiit. Scrum 5

Pustiit. Scrum 5

Revoltă. Scrum 4

Revoltă. Scrum 4

Pierdut. Scrum 3

Pierdut. Scrum 3

Foc. Scrum 2

Foc. Scrum 2

Cozia. Scrum 1

Cozia. Scrum 1

Curcubeu la Cozia

Curcubeu  la Cozia
Loading...

http://www.revistasingur.ro/index.php?option=com_content&view=frontpageplus&Itemid=103

Loading...

http://www.youtube.com/watch?v=S3YD4lPgf9I

Loading...

Lansarea romanului "Poveşti pentru Gabriella" la Clubul Iron City

Lansarea romanului "Poveşti pentru Gabriella" la Clubul Iron City

Saturday, May 5, 2007

Iarna a treia

Ninsoarea-ncepuse deodată
Scrisorile-n silă veneau
Chemam uneori câte-o fată
Delirul lunar să-i predau

Hipnotică steaua polară
Mă tot îndemna să mă duc
Ningea ca un trup de fecioară
Pe crengi dezertoare de nuc

Treceau sărbători de zăpadă
Prin geamul odăii mascat
Iar lumea voind să ne vadă
Semna un final atentat

Deodată-ncetă să mai ningă
Iar fulgii se-opriră blocaţi
Veniseră lupii să-i lingă
Iar noi, la distanţa de-un braţ

Amanţi mai formali cu o toamnă
Mărirăm absenţa grăbiţi
Simţind cum din spate ne-ndeamnă
Gheţarii-n văzduh răstigniţi

Noi: două destine amare
Eu: cruce de drumuri pe-un deal
Tu: multaşteptată scrisoare
Să-mi ardă şomajul mental

Şi iată ce linişte gravă:
Ucis de tovarăşi îmi port
Cutia poştală bolnavă
Cu lanţuri legată de cord

Cum sa mori

Ca să nu exagerez, avem de-a face cu propriile orgolii. Avem de pus la punct propriile serbări care ne – ca pe nişte rarissime exemplare – slăvesc. Numai în depărtare se aud copitele unui cal grăbit. Călăreţul nu se vede, este una cu trupul animalului. Fâşiile de ceaţă poate fac parte din trupul prăbuşit în şa.
Ca să nu exagerez, avem de-a face cu semafoarele şi barierele pe care acest călăreţ obosit le întâlneşte de-o vreme încoace. El însă, cu toate piedicile, nu conteneşte galopul, ştie că la ora 10.00 începe şedinţa Tribunalului.
N-ai cum te ascunde de obligaţia participării la condamnarea bietului şi obositului călăreţ: el a intrat deja în oraş, s-a înălţat puţin în şa, priveşte dezorientat cetele pestriţe de pe bulevarde.
Deodată, din umbrele unei străduţe întunecate, ţâşnesc nişte siluete descărnate, lanţurile zornăie ca-n închisorile Evului Mediu. Călătorul este ucis în chiar acel anonim colţ de lume de o şleahtă anonimă, fără a mai reuşi să-şi prezinte, în faţa arogantelor bărbi judecătoreşti, apărarea.
Ca să nu exagerez, avem de-a face cu un simulacru de proces din care partea vătămată lipseşte. Suntem chiar tâmpiţi, prefăcându-ne că aşteptăm, la ora fixată, personajul principal al întâlnirii noastre; din morţi nimeni nu se întoarce pentru a reclama furtul calului.
Ca să nu exagerez, suntem de-a dreptul tâmpiţi, tresărind la fiecare zgomot al copitelor pe caldarâm. Nici un cod juridic din lume nu poate reda libertatea unui cal apărut ca prin minune în faţa Tribunalului. Este trimis la abator, această decizie încununând sfertul academic în care judecătorii au aşteptat ca împricinatul să se prezinte. În ultima clipă, pe holuri se aude zornăitul unor lanţuri concitadine. Ele ne tulbură somnul, ne insomniază.
Noi bocim, pentru că n-am reuşit să renunţăm la automobilele noastre. Am mai făcut un pas spre pierzanie. Păi chiar aşa, nu se cuvine să ne abandonăm vocaţia pentru un cal.

Avocatii Cerului (fragment)

AVOCAŢII CERULUI
Procesul lui Ştefan Doru Dăncuş

Alocuţiune citită la începutul şedinţei

M-am trezit într-o primăvară târzie, într-o lume în care păianjenii împăienjeneau totul. Plase şi pânze superbe îi acopereau cerul. Orice Om ce învăţa zborul ajungea doar până la ele şi era prins şi mursecat. Numai viermii vieţuiau acolo, sub acoperişul ţesut cu măiestrie şi rotit mereu, pentru ca generaţiile să nu observe ridicolul acelei latrine temporale.
Stăteam în vârful muntelui şi vedeam cum de fiecare dată când unui vierme îi creşteau aripi, se crea o agitaţie frumoasă printre fiinţele care aşteptau să-l prindă. Desigur, nici un zbor n-a fost atât de puternic încât să spargă fulgerător pânzele măiestrit împodobite şi să ajungă la mine. Aşteptam. Aveam răbdare, aveam tot timpul din Univers.
La un moment dat însă, păianjenii au coborât pânzele mai jos, apoi tot mai jos, din ce în ce mai jos, atât de jos încât abia dacă răsăreau undeva nişte aripi că se şi topeau, se uscau, se scheletizau: nu era spaţiu să se deschidă nici măcar o dată.
Naturi slabe, viermii au început să-şi facă adăposturi subterane; se mişcau prin coridoare potrivnice naturii lor care, în genere, aspira spre zbor, nu spre condiţia de cârtiţă. Priveam - ştiam că despre aripi nu mai poate fi vorba. Era linişte, calm, nu sufla nici vântul; atunci, considerând că ideea de zbor nu trebuie uitată, am spart pânza ce devenise deja o crustă şi am aruncat în mijlocul acelei lumi aproape inutile o cruce.

LECTURĂ SUPLIMENTARĂ. Să nu îndrăznească vreunul să-mi conteste afirmaţiile. Amintiţi-vă de soarta lui Iuda, cel care a crezut că-mi poate cumpăra crucea cu un pumn de monede. Cine are urechi de auzit - să audă.



Întâiul avocat

Stimaţi colegi, am să încep prin a vă aduce la cunoştinţă câteva fragmente din ceea ce Ştefan Doru Dăncuş a scris şi a susţinut în una din cele mai grele perioade din viaţa sa. Citez:
“Ştiu, sunt pândit din fiecare unghi al evoluţiei umane. Numai răspunsurile mele energice v-au ţinut până acum la distanţă, numai paşii mei categorici v-au făcut să daţi îndărăt, speriaţi de consecinţele pe care numai eu le puteam provoca. M-aţi înconjurat. Aşteptaţi un moment de slăbiciune, o boală, o beţie, o debusolare ori o supărare din partea mea pentru a sări cu toţii pe scaunele pregătite din timp şi pentru a vă înfrupta, victorioşi, din trupul meu, regele vremii vieţii mele.
Deocamdată ne jucăm, suntem ca şoarecele şi pisica; dacă sunteţi atât de inteligenţi, aflaţi cine este câinele.
P.S. Admit prin absurd că aţi desluşi taina. Dincolo de asta, însă, mai există una: Stăpânul câinelui, un Stăpân care vine prin surprindere, noaptea, ca un hoţ. Nu sunteţi voi - umanitatea - hoţi mai mari decât El.

“Nu se poate şti ce-i în capul ăstuia” au decretat mai-marii. “Casele de nebuni sunt pline, azilele de bătrâni - pline, cantinele de ajutor social sunt luate cu asalt, avem pe cap o sumedenie de pensionari şi - în plus - o grămadă de indivizi haotici şi inofensivi cărora trebuie să le asigurăm adăposturi. Ce-i de făcut cu exemplarul ăsta ciudat? În grija cărui minister să-l dăm? doar nu vom inventa unul special pentru el!”, s-au sfătuit ei.
Cineva a fost de părere că n-ar strica să-l fixeze pe o cruce, ceea ce au şi făcut, până la urmă. Dar nu se putea altfel: de 2000 de ani, poliţiile secrete îi iau amprentele de pe fiecare secol prin care trece şi încă nu l-au prins. El se plimbă nestingherit de la unul la altul, de la mine la tine, de la munte la mare. Comandanţii acelor timpuri au murit, între timp. “Nebunul” acela crucificat atunci, frumos şi imperturbabil, trăieşte, iar dacă este chemat, vine - vine de fiecare dată pentru a se preda.
Chemaţi-L. Să vedem dacă şi de data asta veţi avea curajul să-I puneţi cătuşe (deh, aţi “evoluat”!). Iar dacă da, să ni-L arătaţi şi nouă, să nu murim proşti, să-L facem de râs în faţa neamurilor şi să-L biciuim prin biserici. Noi vă credem, doar suntem supuşii voştri, nu?
Ei, când Îl arestaţi? Cum? A mai trecut o sută de ani şi nu L-aţi găsit? Păi, dragilor, ne-am plictisit de aşteptare: nu vă mai dăm “impozite, taxe, accize”. Nu vă mai întreţinem din sudoarea frunţii noastre. Gata, facem revoluţie. V-am ţinut destul pe spinarea noastră! La zid cu voi, cu aparatele şi bombele voastre scumpe, cu serviciile voastre secrete, cu arsenalul nuclear de care aţi dispus până acum. N-aţi reuşit să prindeţi nici măcar UN OM! Încolonaţi-vă la zid. Mai repede, mişcaţi-vă! Mâinile la ceafă! Gura! Se rosteşte sentinţa! Sentinţa a fost rostită! Drepţi!
FOC!


O vreme am crezut că tot ce mi se întâmplă este pedeapsa divină pentru multele mele vinovăţii; încercam să mă scuz, să mă disculp, să-L înşel pe Dumnezeu cu presupuse fapte bune (unele existau cu adevărat). În unul din anii lumii însă, am adormit adânc. Visul - sau ceea ce credeam atunci că e vis - era viitorul. De atunci, prin venele mele circulă curenţii viitorului omenirii. De atunci ştiu că ori de câte ori m-aţi ucide, a doua zi voi fi din nou prezent: sunteţi grăbiţi, din cele trei zile ale învierii aţi ajuns la două; cea pe care aţi exclus-o din timpul vostru fals îmi aparţine. DOVADĂ: Respectând nişte legi ridicole, nişte ordine venite de la diavol, au venit la mine nişte creaturi cu armă la şold. “Că să vii cu noi”, au zis. “Ce căutaţi în perimetrul fiinţei mele? E proprietate privată”, am răspuns. Ei au scos armele. Eu m-am întristat şi n-am mai stat cu mâinile sus iar Cerul, nesusţinut de cineva cu experienţă, le-a strivit într-o fracţiune de secundă.

Observaţi, stimaţi colegi, că ne aflăm în faţa unui caz fără precedent. Cu toţii aţi primit înştiinţarea aceea ciudată prin care el, Ştefan Doru Dăncuş, ne soma să ne întrunim în şedinţă de urgenţă. Această obrăznicie nu ar trebui trecută cu vederea, deşi Dumnezeu, Tatăl lui şi al nostru ne-a poruncit să răspundem chemării. Vedeţi, doar, că acea înştiinţare este emisă în numele nostru, ca şi cum el ar fi ştiut că e vremea să ne întâlnim pentru a decide soarta OMULUI. Formularea fără echivoc nu ne permite, însă, ignoranţa; cine, înafară de noi, mai are dreptul să spună:

NOI
TRIBUNALUL CERULUI
În urma analizării probelor depuse până acum la dosar,
DECIDEM:
Aţi ucis cel de-al doilea profet.
Sunteţi condamnaţi la uitare.
?

Voi continua totuşi să-l citez, aşa cum am crezut de cuviinţă, să selectez din ceea ce a scris:
“Vi se pare stupefiantă această carte, nu-i aşa? Vi se pare că autobuzele, troleibuzele, metrourile, trenurile, vapoarele şi avioanele vă sunt de ajuns pentru “a merge la serviciu”. De la “serviciu” câştigaţi bani. Cu banii vă cumpăraţi maşini, case, femei, telefoane, salam, unii chiar sclavi ori sclave. Vi se pare că locuiţi într-o societate perfectă. Dar vă voi vorbi curând despre încrengătura diabolică a actelor în care credeţi: numai extirpându-vă trufia vă pot învăţa cât de ruşine ar trebui să vă fie: după un secol, o hârtie numită “factură de gaz” devine o putreziciune într-unul din W.C-urile publice. Îndrăzniţi să mă contestaţi. Îndrăzniţi.

Cu toate că ar fi fost cazul să cer ajutor, n-am făcut-o. “Autorităţile statului” stăteau proţăpite în faţa mea, eram acuzat că exist fără să plătesc impozit pe viaţă. Mi se cereau acte, hârtii, hârţoage, ştampile, antete... Vociferările m-au deranjat. Am pus lacătul la poartă şi m-am dus în casă. “Proprietate privată!”, am strigat peste umăr, iar aceia n-au avut curajul să mă împuşte. Abia mă trezisem şi era o primăvară târzie.”
Cu toată reţinerea, vă mai aduc la cunoştinţă faptul că, din datele pe care le-am adunat, nu-mi pot construi o opinie clară: de câte ori mi se părea că am dat de un teren stabil pe care să-mi construiesc pledoaria, dădeam peste ceva ce-mi făcea ridicol tot eşafodajul de argumente. Înainde de a da cuvântul celui de-al doilea avocat, vreau să vă dau un exemplu:
rana mea de pe tot corpul rana mea universală
cum te-aş bandaja cu sfere şi clepsidrei m-aş preda
anul invitat pe terra împotrivă-şi se răscoală
precum eu săpând în mine spre-a vedea făptura Ta

rana mea de maramureş rana mea de altă ţară
cum mă laşi de unul singur cum mă uiţi - cum te-oi uita
într-un fotograf la roma moartea s-a retras să moară
s-au smintit de tot poeţii - eu nu văd făptura Ta

plouă fals în lumea asta plouă crunt în altă viaţă
doctori mă extrag din înger plouă pentru tot poporul
nu-mi pot da fiinţa care între frontiere-ngheaţă
rana mea de azi pe mâine - rana mea de ştefan doru
Vă mulţumesc pentru atenţie.

Al doilea avocat

Sunt de acord cu antevorbitorul meu - ceva este în neregulă cu acest proces. Am folosit aceeaşi metodă de lucru şi am adunat, la rândul meu, în dosarul pe care vi-l prezint, următoarele - citez:
“Rămâneam deseori încremenit în faţa laudelor cu care vă spurcaţi zi şi noapte. Mă întrebam de ce Tatăl meu, Creatorul lumilor şi lumii nu încetează a mă da ca exemplu popoarelor, dar abia dacă aveam timp să pun o întrebare că răspunsul era prezent, urgent. Când mi-am dat seama de asta am început să cânt, la început - încetişor. Apoi, tot mai multă lume s-a adunat pe lângă vocea mea de copil, apoi au început să cânte cu toţii în cor. Iar când tonalitatea înaltă în care se jelea condiţia umană a atins cele mai maxime cote, Dumnezeu a tresărit. A aflat, mirat, că mai are un fiu.

Astă noapte, Isus mi-a spus: Nu Eu sunt dator lumii - lumea îmi e datoare, dar vremurile vieţii mele nu mi le poate da, oricâte castele poleite cu o cruce pe turn mi-ar construi salahorii ei de doi bani.

Sunt conştient că aceste rânduri, aceste cuvinte - sunt vii. Speriaţi de autenticitatea lor, cei ce le-au citit m-au privit cu ură şi au început să strige în gura mare că sunt retardat şi nebun. I-am părăsit acolo, în mijlocul timpului lor părăginit: retardat sau nu - Isus tot Fratele meu rămâne.

La fel începe fiecare pas, cu un om care-ţi cere adăpost iar tu - deşi expert în arta timpului, nu i-l poţi oferi. Să zicem că ai depăşit toate gradele cunoaşterii (şi n-ai înnebunit), să zicem că ai urcat în fugă ultimele trepte spre Cer (iar ele nu s-au prăbuşit sub paşii tăi grăbiţi), că te-ai făcut ca oamenii pentru a suferi ca ei. Totul se repetă, dar fiecare repetiţie îşi dezvoltă evenimentele pe un alt palier, din ce în ce mai complex, mai solicitant, mai dificil. “Focul Gheenei”: frumoasă definiţie!
Ştiu că azi mă adresez unui auditoriu restrâns. Scrierile mele vor exploda în minţile unor oameni viitori, unii ce vor cunoaşte valenţele mileniului de pace promis.

Cine are ochi de văzut observă cum prăpădul nivelează, încet dar definitiv, orgoliile conducătorilor şi ale miliardarilor care deunăzi aveau maşini scumpe la scară, valori obţinute în baza unor picioare de muiere scoase pe estrade ori a drogurilor, chiar dacă acele droguri au fost numite radio şi televiziune. Toate acestea nu se pot vedea decât din poziţia de Om. Eu însumi, fost Educator, fost Profet, am făcut câţiva paşi simpli şi am devenit OM, de aceea, liniştit, aştept să dispar (într-un banal accident de maşină, într-o explozie datorată gazului neasigurat, într-o dimineaţă în care cântecul unei păsări îmi va străpunge inima etc.). Prietenii mei, şoarecii, îmi spun să plec, să mă salvez. Sunt, însă, bătrân, nu mai pot decât să urc muntele minţii mele şi să-I spun lui Dumnezeu că trădarea continuă.

Cuvinte de despărţire
Luciditatea este un teritoriu periculos în care dracul e omniprezent. Apanajul divinului este exaltarea.
Dacă cineva îţi reproşează că n-ai făcut nimic de când trăieşti - fugi. Unor astfel de etichetări cancerigene nu li se poate opune nimic mai potrivit decât fuga.
În ultima vreme, tot mai mulţi luptători ai Cerului îşi greşesc destinaţia. Atenţie: pentru a vă deruta, oamenii îşi schimbă mereu frontierele.
Omenirea nu este un produs al unei greşeli primordiale, nu este greşit înţeleasa scară a lui Darwin, nu e un set de teorii ale unor astrologi zvăpăiaţi. N-a apărut din greşeală, deşi se insistă în impunerea acestei concepţii. Omenirea nu trebuie să fie un traficant de Biblii, un stup numit “biserică” în care existenţa ei devine vandabilă. Numele adevărat al omenirii este “Lepădarea lui Petru”.”
Iată, stimaţi colegi, o parte din probele aduse de mine. Trebuie să privim cu cea mai mare seriozitate această situaţie. Nimeni până acum nu a aflat atâtea încât să înţeleagă ce implicaţii poate avea asumarea răspunderii de-a fi al doilea fiu al Tatălui nostru. E drept că această teribilă asumare îl disculpă din start, însă nu trebuie să ne grăbim în a-i hotărî vinovăţia ori nebunia.

Al treilea avocat

Voi aduce şi eu, stimaţi colegi, o completare la cele spuse până acum. Am adunat, pentru o mai corectă discernere, câteva sfaturi pe care Ştefan Doru Dăncuş le-a scris şi le-a multiplicat deseori, în ideea că oamenii le vor înţelege până la urmă. Ştiţi bine că până la el, nimeni nu s-a încumetat să formuleze pe înţelesul celor din neamul lui Adam şi-al Evei, astfel de secrete:
“Marile aglomerări urbane sunt aidoma pietrelor în care se mişcă miliarde de atomi, cu electronii lor cu tot. Aşa cum au spus de mai multe ori înţelepţii, pentru ca ele să devină vii, trebuie mai întâi să devină simple firicele de nisip. Aşa şi cu omul - trebuie ca mai întâi să se decorporalizeze ideatic, adică să lase baltă oraşele pline de fum în care a locuit atâtea sute de ani.

Luaţi o piatră în mână şi aruncaţi-o în văzduh. Apoi, prindeţi-o în palmă. Dacă sesizaţi tendinţa pietrei de-a zbura, dacă îi simţiţi efortul de-a sparge legea gravitaţiei şi nevoia de-a nu se întoarce în palma voastră - veţi primi puterea ei. Există oameni care au putut, care au creat precedentul. Datorită lor cad, astăzi, meteoriţi. Legile fizicii şi astronomiei sunt greşeli uriaşe în baza cărora nişte amărâţi au crezut că pot construi o lume paralelă.

A venit vremea să-mi pun paznici la uşă: aţi ajuns prea departe cu infatuarea, cu obrăznicia. A venit vremea să trasez cercul pe care n-am crezut că voi fi nevoit să-l activez vreodată. Nu mai săriţi la mine cu ură - nu vedeţi cum vă ardeţi de fiecare dată?”
Ca şi cum acestea n-ar fi fost de ajuns, iată ce am mai găsit, strecurat printre cărţile pe care le-a scris în taină, în general când se ascundea prin munţi, căci a fost deseori căutat de stăpânirile lumii:

“Astă noapte, Dumnezeu m-a trezit şi mi-a cerut să scriu:
Către Martorii lui Iehova: Voi aţi lucrat în Numele Meu. Aţi cerut cu nădejde ajutor de la Mine şi l-aţi primit. Sunteţii copiii Mei de care mă bucur. Luaţi aminte, însă: Fiul Meu a fost batjocorit pe un stâlp, dar răstignit pe o cruce, acest simbol atemporal fiind poarta care deschide Drumul spre Mine. De asemenea, nu mai căutaţi a vă pretinde “poporul ales”, pentru că Eu aleg, nu voi. Poporul ales de Mine, aşa cum şi voi ştiţi deja, este unul spiritual, nu Israelul, de care M-am despărţit. El se naşte în zilele acestea şi urmează cea de-a doua stea, una spirituală, pentru că Fiul Meu nu este, de această dată, un om ce bate la uşi închise, ci o conştiinţă nouă.
Dar pentru că aţi lucrat pentru Mine, veţi fi primiţi, fiecare după măreţia a ceea ce el a iubit, în ograda Mea.

Către Biserica Catolică: Aţi făcut din Cuvântul Meu o armă cu care aţi ucis, deşi Numele Meu înseamnă iubire. Aţi făcut din dragostea Mea tunuri, ruguri aprinse şi închisori. V-aţi alăturat conducătorilor omeneşti şi aţi făcut înţelegeri secrete cu ei pentru a obţine bogăţii şi glorii trecătoare. A venit apoi vremea să staţi voi în închisori, să vă purificaţi şi astfel să vă pot ierta. Au venit la Mine mesageri care cereau indulgenţă. Şi dintre voi am ales.

Către Biserica Ortodoxă: În braţele cui te-ai aruncat ca o târfă oarecare, acum, când atât de puţină vreme a mai rămas pe pământ? Cine ţi-a îngăduit să arunci piatra Mea numită Petru la gunoiul intereselor tale? Pe tine nu te am la inima Mea. Călători izolaţi şi grăbiţi au venit să-Mi spună ce aţi făcut din credinţă, cămătarilor! Prea puţini dintre voi am să culeg, neştiutorilor care n-aţi înţeles rostul neghinei din lan!

Către Biserica Penticostală: Şi pentru voi am o afecţiune părintească, dar prea v-aţi stricat acum, la final, când arginţii trădării Fiului Meu cad mai repede ca niciodată. V-aţi erijat în viitori conducători ai celor 1000 de ani de pace şi aţi uitat că Eu, SINGURUL, ştiu când va veni vremea împlinirii spuselor profeţilor Mei. Vă spun, totuşi, să nu încetaţi a face bine pe pământ: unii dintre voi au ajuns deja la Mine.

Către mausoleele neamurilor arabe: Voi n-aţi înţeles oare valoarea spuselor mele? Eu nu v-am învăţat să vă ucideţi, ci să vă iubiţi aproapele ca pe voi înşivă. La ce vă slujesc oare cărţile sfinte, dacă voi vă depărtaţi, cu paşi mari, de învăţăturile scrise acolo de înţelepţi?
Dar şi dintre voi, unii sunt deja în puterile Mele.

Către templele neamurilor orientale: Aţi venerat zeităţi care nu erau de la Mine. Sensul vostru pe pământ este, acum, apogeul acţiunilor voastre pline de sacrilegiu.
Dar şi între voi sunt oameni care au venit şi mi-au solicitat iertare. Voi veni să iau şi alţii, pentru că Eu v-am întemeiat şi pe voi.

Către teozofi, oameni de ştiinţă şi prezicători: Voi aţi fragmentat ştiinţa pe care v-am dat-o. Aţi făcut din ea interes personal şi sfidare. Aţi lucrat împotrivă-Mi şi aţi minţit lumea cu soluţiile voastre incorecte. Aţi folosit în scopuri personale înţelepciunea primită la Plecare şi aţi vrut să fiţi, în locul Meu, stăpâni pe bruma de agoniseală ce mi s-a oferit ca rezultat al Muncii Mele. Am ales şi dintre voi, dar foarte puţini.

Aceasta este armata cu care Fiul Meu va cuceri a doua oară şi definitiv timpul fals pe care l-a creat omenirea. Am pătruns în toate credinţele şi limbile pământului pe care Eu l-am făcut cadou Universului Meu. Aţi considerat că puteţi fi asemenea Mie prin unirea - a doua oară - cu satana, întunericul. A venit Ziua Judecăţii. Îmi voi lua muncitorii de pe şantierul pe care voi l-aţi numit Terra şi-i voi pune în slujba Fiului meu. Ei sunt fraţii Lui, fiecare cu valoarea a ceea ce a făcut pentru Mine, căci nu 100, 200, 500 sau 1000 de ani M-au făcut pe Mine, ci Eu am dat - Universului - vremea.”
Consider că aceste lucruri sunt periculoase pentru oameni, dar, dacă nu ar fi trebuit spuse, Dumnezeu Însuşi le-ar fi oprit. Cazul pe care-l judecăm e tulbure, căci autorul acestor scrieri, Ştefan Doru Dăncuş, nu a fost încă oprit din drumul său. Personal, nu înţeleg de ce am fost convocaţi atât de urgent, câtă vreme ora morţii şi o cunoaşte chiar şi el şi nu era cazul să fie atât de nerăbdător.

A saptea asteptare

Dacă-ai veni ai da peste un înger
Didactic aplecat spre muritori
Eu aş uita suavele înfrângeri
Murind pe baricada mea de flori

Dacă-ai veni tăcând îngândurată
M-aş alia cu frunzele ce cad
Apoi ţi-aş arăta ca altădată
Cum poate sta un înger într-un iad

Dacă-ai îngândura festiv o lume
Cu aparenţa zeului din gând
Ţi-aş da un ultim ghid să te îndrume
Spre un final cu ploaie şi cu vânt

Dacă-ai ajunge în sfârşit la mine
Şi m-ai chema din înger în sfârşit
Uimirea mi s-ar decanta în tine
Şi-ai deveni, pentru cei vii, un mit

Dar ai rămas sculptând încercănată
Prefaţa unui timp în faţa porţii
Iar viaţa mea devine dintr-o dată
Certificat de naştere al morţii.

A patra iarna

M-apropii de iarnă cu tine
Murind aritmetic, tăcut
Măslinul adoarme-n ruine
Confuz din final la-nceput

De-afară ‘năuntru cresc stele
Constrânse de arme şi jar
Eşti una din axele mele
Când obligatoriu răsar

Tăcem amândoi pe-ndelete
Străini pe-un pământ cunoscut
Iar noaptea sub ochi ni se vede
Mormântul comun desfăcut

Eu ştiu că m-apropii cu jale
De ruga-ngheţată în dor
Căci toate altarele-s goale
Iar zeii din temple ne mor

Absurzi ca statui destrămate
Ilogici şi magici şi goi
Cădem cu aceeaşi cetate
În care-am luptat amândoi