Bărbatul la 40 de ani, ediţia a II-a

A apărut volumul SCRUM

Cabana Crucii lui Dăncuş din Munţii Coziei. Aici s-a scris o parte din vol. "Bărbatul la 40 de ani"

Cabana Crucii lui Dăncuş din Munţii Coziei. Aici s-a scris o parte din vol. "Bărbatul la 40 de ani"

Bărbatul la 40 de ani. Munţii Coziei

Bărbatul la 40 de ani. Munţii Coziei

Crucea lui Dăncuş cu tot cu el în foto

Crucea lui Dăncuş cu tot cu el în foto

Crucea lui Dăncuş din Munţii Coziei

Crucea lui Dăncuş din Munţii Coziei

Pasărea de foc. Scrum 7

Pasărea de foc. Scrum 7

Singur. Scrum 6

Singur. Scrum 6

Pustiit. Scrum 5

Pustiit. Scrum 5

Revoltă. Scrum 4

Revoltă. Scrum 4

Pierdut. Scrum 3

Pierdut. Scrum 3

Foc. Scrum 2

Foc. Scrum 2

Cozia. Scrum 1

Cozia. Scrum 1

Curcubeu la Cozia

Curcubeu  la Cozia
Loading...

http://www.revistasingur.ro/index.php?option=com_content&view=frontpageplus&Itemid=103

Loading...

http://www.youtube.com/watch?v=S3YD4lPgf9I

Loading...

Lansarea romanului "Poveşti pentru Gabriella" la Clubul Iron City

Lansarea romanului "Poveşti pentru Gabriella" la Clubul Iron City

Monday, April 11, 2011

„Cazul” Nicolae Breban

În data de 6 aprilie 2011, precum şi în zilele următoare, presa naţională a reprodus o ştire calomnioasă, abuzivă, distribuită pe canelele media naţionale (şi nu numai), intitulată calomnios CNSAS: Nicolae Breban a fost colaborator al securitaţii. Informaţia era însoţită de o succintă bio-bibliografie trunchiată, şi, în alte cazuri, de stenograma, trunchiată şi ea, câtorva convorbiri ale domnului Nicolae Breban cu generalul de Securitate N. Pleşiţă.

„Direcţia de investigaţie a constatat că Nicolae Alexandru Breban a fost colaborator al fostei Securităţi, au declarat, miercuri, surse din CNSAS. Decizia de colaborare în cazul Nicolae Breban a fost dată în martie, iar dosarul în care CNSAS cere constatarea calităţii de colaborator al Securităţii a scriitorului a fost înregistrat la Curtea de Apel Bucureşti – Secţia de contencios administrativ şi fiscal în 4 aprilie. Primul termen în procesul dintre CNSAS şi Nicolae Alexandru Breban a fost stabilit de instanţă pentru 12 septembrie.



Nicolae Breban, născut în 1934, la Baia Mare, este romancier şi eseist, precum şi directorul revistei Contemporanul, editată de Fundaţia Culturală Ideea Europeană. [Revista Contemporanul este editată de trustul Contemporanul – n.n.] El este unul dintre cei mai importanţi şi prolifici prozatori români contemporani. A debutat literar în revista Viaţa studenţească, în 1957. Opt ani mai târziu, Breban a publicat primul său roman, Francisca (tradus în limbile bulgară şi rusă), distins cu premiul „Ion Creangă” al Academiei Române. În 1966, îi urmează romanul În absenţa stăpânilor, iar în 1968, Animale bolnave, premiat de Uniunea Scriitorilor. Breban a fost redactor-şef al revistei România literară. Breban a semnat scenariul filmului „Răutăciosul adolescent”, precum şi scenariul şi regia filmului „Printre colinele verzi”, o ecranizare a romanului Animale bolnave, inclus în selecţia oficială a Festivalului Internaţional de la Cannes. În 1973, apare romanul Îngerul de gips, iar în 1975, versiunea în limba suedeză a romanului În absenţa stăpânilor. Nicolae Breban a mai publicat volumele Bunavestire (1977), Don Juan (1981), piesele de teatru Culoarul cu şoareci şi Bătrâna doamnă şi fluturele (1981 – 1982, Paris), ediţia franceză a romanului În absenţa stăpânilor (1983, Flammarion, Paris), Drumul la zid (1984), versiunea franceză a romanului Bunavestire (1985, Flammarion, Paris), Pândă şi seducţie (1991), volumul de versuri Elegii parisiene (1992), trilogia Amfitrion (1994) – Demonii mărunţi, Procuratorii, Alberta, Riscul în cultură (1997), Ziua şi noaptea (1998), Stricte amintiri literare (2001), Voinţa de putere (2001), Sensul vieţii. Memorii I (2003), Sensul vieţii. Memorii II (2004) şi Sensul vieţii. Memorii III (2006).” (sursa: MEDIAFAX)



Acest comunicat a fost emis, şi în consecinţă, preluat de mass media naţională, la 15.59, în data de 6 aprilie 2011, neconţinând, contrar uzanţelor, şi opinia „părţii vizate”, şi anume: opinia domnului acad. Nicolae Breban – ceea ce reprezintă, indiscutabil, o gafă, o elementară călcare a deontologiei profesionale. Ştirea a fost preluată, scriam într-un comunicat al subsemnatei, cu iuţeala fulgerului: „Breban – colaborator al securităţii? Da, am pus un semn de întrebare, absolut firesc în acest caz, deşi cunosc, de bună seamă răspunsul. Îl cunosc, de altfel, şi nu puţini jurnalişti, scriitori (de pildă, Dorin Tudoran, Cristian Teodorescu şi Emil Hurezeanu, zeloşii calomniatori ai romancierului, nu-i aşa?), colegi ai domnului acad. Nicolae Breban. Cu toate acestea... majoritatea a preluat ştirea abuzivă, grosolană. Ştirea calomnioasă a fost multiplicată cu o viteză, hélas, abracadabrantă, cu o iuţeală de vis, cu un spirit organizatoric formidabil, de necrezut când vorbim de iubita noastră, sărmana noastră, primitiva noastră România; mă gândesc... aşa, visător, că în cazul în care acea viteză, acea miraculoasă energie, grabă de a macula cu orice preţ un mare romancier, acea hărnicie de a răspândi o calomnie incredibilă ar fi fost folosite în sens constructiv, să zicem, la construcţia autostrăzilor în România, ţara noastră s-ar fi acoperit mirabil, peste noapte, de o reţea de autostrăzi mi-nu-na-te, care, din punct de vedere calitativ, ar fi bătut şoselele germane, zău! Nu puţine dintre ziare, aşadar, cotidiane, ediţii on line, agenţii de ştiri, au preluat, ca material «ilustrativ», cum ar veni, stenograma unor convorbiri purtate de romancierul Breban cu generalul de securitate Pleşiţă, convorbiri reproduse trunchiat. Aşa «se cuvine»: să reproduci informaţiile trunchiat – inclusiv, culmea!, succinta bio-bibliografie; când nu-ţi convine, se bricolează, se ajustează, iar la nevoie: se dă cu toporul, se dă cu barda, amputându-se o bună parte din biografia unui individ incomod, nu contează cine este el, ce anume a făcut în viaţă, nu contează că îi faci rău; în condiţiile enormei crize morale care clatină la rădăcini societatea românească, nu mai contează absolut nimic: poţi să spui ce vrei, cui vrei, despre oricine vrei, oriunde, oricând, oricum!!! – important e să omiţi tot ceea ce este strident într-un cadru dat, prestabilit, tot ce nu este „pe linie” GDS-sistă, «pe linie» CNSAS-isită, să smulgi din context, după cum îţi convine, imprimând, nu-i aşa?, unghiul din care „trebuie” citit un text, interpretată o ştire conform „ultimelor indicaţii de partid”, da? Şi din ce motive, mă rog frumos?”



La 17.19, în aceeaşi zi, realizând, probabil, că s-au încălcat elementarele reglementări existente în domeniu, mediafax distribuie un al doilea comunicat, nu-i aşa? Iată-l: „Nicolae Breban, despre decizia CNSAS: Nu am semnat niciodată un angajament cu Securitatea. Scriitorul Nicolae Breban a declarat pentru MEDIAFAX că nu a semnat niciodată un angajament cu Securitatea, nu a dat nicio informaţie scrisă Securităţii, considerând decizia CNSAS drept «o lucrătură» a cuiva care vrea să-i murdărească numele. Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii (CNSAS) a cerut Curţii de Apel Bucureşti să constate calitatea de colaborator al fostei Securităţi a scriitorului Nicolae Breban. Direcţia de investigaţie a constatat că Nicolae Alexandru Breban a fost colaborator al fostei Securităţi, au declarat, miercuri, surse din CNSAS. În schimb, scriitorul Nicolae Breban spune că decizia CNSAS nu are niciun fel de fundament.

«Este o lucrătură a cuiva care vrea să-mi murdărească numele. În perioada aia erau sute de scriitori şicanaţi, dar eu niciodată n-am dat vreo informaţie scrisă Securităţii şi nici nu am semnat niciodată un angajament. Eu am fost unul dintre cei mai atacaţi scriitori în comunism, romanul meu Bunavestire a fost foarte atacat, toată presa de partid m-a atacat», a spus Nicolae Breban. El a precizat că, în prezent, se află în Spania şi va reveni în România în circa o lună, moment în care va face o conferinţă de presă. Breban a precizat că a relatat şi în memoriile lui, care «din păcate" nu sunt citite, cele două anchete culturale în care a fost cercetat de Securitate, anchete la care a participat şi fostul general de Securitate Nicolae Pleşiţă. «Am fost anchetat de două ori de Securitate şi în acele momente l-am cunoscut pe Pleşiţă. Prima anchetă culturală a fost în legătură cu confiscarea manuscrisului romanului meu «Bunavestire» de la Coeckelberghs (editorul René Coeckelberghs, n.r.), care urma să-l publice în Suedia. Romanul meu «Bunavestire» a fost oprit în ţară de la publicare, timp de trei ani, de către Securitate şi doream să îl public în Suedia. Dar Securitatea şi Poliţia de frontieră au confiscat manuscrisul şi eu am fost anchetat de o comisie a Securităţii. Atunci l-am cunoscut şi pe Pleşiţă. Ei m-au rugat să scriu o declaraţie în care să spun de ce i-am încredinţat unui editor străin manuscrisul meu. Eu am explicat că sunt autorul manuscrisului şi proprietarul lui şi nu îl dădeam pentru a fi publicat, pentru că nu doream să îl implic pe Coeckelberghs. Aceasta este singura declaraţie scrisă pe care am dat-o la Securitate», a spus Nicolae Breban.

Potrivit lui Breban, cea de-a doua anchetă a avut loc atunci când Securitatea a aflat că a trimis manuscrisul său pentru romanul Bunavestire în străinătate, prin intermediul unei ambasade. «M-au anchetat din nou şi atunci l-am întâlnit din nou pe Pleşiţă», a mai spus Breban. El a precizat că cele două anchete ale Securităţii au avut loc înainte de anul 1977. Romanul Bunavestire al lui Breban a apărut în 1977, la Iaşi , la Editura Junimea. «lterior, romanul meu Bunavestire a fost cel mai criticat roman apărut sub comunism. Toată presa de partid m-a atacat", a mai spus Nicolae Breban.

Totodată, Breban a amintit că, în 1971, a protestat faţă de politica regimului comunist într-un material pentru publicaţia franceză Le Monde, când şi-a anunţat şi demisia de la conducerea publicaţiei România literară. «Ulterior s-a propus excluderea mea din biroul Uniunii Scriitorilor», a mai spus Breban. Pe de altă parte, Nicolae Breban a spus că în Spania, unde se află în prezent, a finalizat un nou roman Jocul şi fuga. Totodată, el a precizat că urmează să îi fie publicată în curând o nouă carte, Singura cale. Decizia de colaborare în cazul Nicolae Breban a fost dată în martie, iar dosarul în care CNSAS cere constatarea calităţii de colaborator al Securităţii a scriitorului a fost înregistrat la Curtea de Apel Bucureşti – Secţia de contencios administrativ şi fiscal în 4 aprilie. Primul termen în procesul dintre CNSAS şi Nicolae Alexandru Breban a fost stabilit de instanţă pentru 12 septembrie. Nicolae Breban, născut în 1934, la Baia Mare, este romancier şi eseist, precum şi directorul revistei Contemporanul, editată de Fundaţia Culturală Ideea Europeană. El este unul dintre cei mai importanţi şi prolifici prozatori români contemporani.”

Dacă s-ar face o radiogramă referitoare la preluarea celor două comunicate, în care este reprodusă şi o succintă bio-bibliografie trunchiată – nici un cuvânt despre disidenţa autorului Buneivestiri! – s-ar constata, de bună seamă, care dintre acestea predomină. E nevoie să precizez?

Aura Christi











Aura Christi

Breban – colaborator al securităţii?



„Alte popoare au sfinţi, grecii au înţelepţi.

S-a spus, pe drept cuvânt, că un popor nu se caracterizează

atât prin oamenii mari pe care îi are, ci mai mult prin felul în care îi recunoaşte

şi îi stimează pe aceştia.”



Friedrich Nietzsche





Autorul Buneivestiri, Nicolae Breban, născut la Baia Mare, în data de 1 februarie 1934, este fiul preotului greco-catolic, Vasile Breban, închis sub unguri. Bunicul său, Nicolae Breban, protopop în comuna Cicârlău, a înălţat o catedrală, graţie eforturilor d-sale luând fiinţă, după cum se ştie, câteva şcoli în Ardeal. Breban debutează târziu, purtând mai bine de un deceniu, stigmatul de „duşman al poporului”, purtând „steaua galbenă” a individului – în percepţia cerberilor regimului comunist – cu o provenienţă „suspectă”. Aceeaşi problemă, legată de „originile nesănătoase”, o au, de altfel, şi alţi colegi de generaţie ai d-sale – generaţie numită de criticii literari, şaizecistă, una dintre cele mai strălucite, date culturii române în perioada postbelică – Nichita Stănescu, nepot de general alb-gardist: Cereaciukin, Matei Călinescu, fiu de burghezi şi intelectuali din perioada interbelică, Cezar Baltag, fiu de preot basarabean.

Breban debutează târziu, la 31 de ani, strălucit, în 1965, cu romanul Francisca, prezentat de Matei Călinescu. Publică, apoi, imediat, În absenţa stăpânilor (1966), având o incredibilă ascensiune, un urcuş destinal fulminant, după ce dictatorul se opune făţiş invadării Cehoslovaciei lui Alexander Dubček – Uniunea Sovietică şi aliaţii din Pactul de la Varşovia, cu excepţia României, după cum se ştie, invadează Cehoslovacia – moment istoric crucial care dă fiinţă fenomenului de eliberare politică numit „Primăvara de la Praga”. Anul 1968, de bună seamă, a schimbat, apropo, lumea, „chiar dacă vă convine sau nu”, susţine deputatul european Daniel Cohn-Bendit. 1968 a schimbat în esenţe inclusiv România, după marasmul proletcultist iscându-se o boare de liberalizare, care a stârnit simpatia, ba chiar admiraţia a nu puţini intelectuali români faţă de Ceauşescu. În acel context, Breban cunoaşte – cu vorbele marelui critic Eugen Negrici – „o glorie de neegalat”. Astfel, după primele două romane, în 1968 – an declarat de critica de specialitate drept an al romanului! – vede lumina tiparului Animale bolnave. În acel context istoric de liberalizare, la Congresul al X-lea al PCR, din 6-12 august 1969, tânărul Breban este ales membru supleant al Comitetului Central. În 1971, are loc premiera filmului artistic Printre colinele verzi (scenariul și regia de Nicolae Breban), o ecranizare a romanului Animale bolnave.

„Filmul nu este agreat de către oficialitățile comuniste – notează Laura Pavel în nota biobliografică inserată la începutul volumului Breban 70 (Editura Ideea Europeană, 2004) – fiind inclus însă în selecția oficială a Festivalului Internațional de la Cannes. Prezent la Paris , cu acest prilej, Nicolae Breban este șocat de Tezele din Iulie, prin care Ceaușescu va declanșa, după model maoist, revoluția culturală. Dezavuând public politica regimului din România, prin interviuri acordate presei occidentale, scriitorul își anunță, în semn de protest, demisia din funcția de redactor-șef al României literare”. În jurnalul său, intitulat Un român la Paris , Dumitru Ţepeneag – singurul cetăţean român (după Regele Mihai I), căruia i s-a retras cetăţenia prin decret prezidenţial – nota, referitor la acea radicală ruptură brebaniană cu sistemul ceauşist, următoarele:



„22 septembrie 1971. În sfârșit, Le Monde a publicat și articolul despre Breban: «Craignant un retour au dogmatisme, le rédacteur en chef de la revue La Roumanie littéraire donne sa démission» (...) 23 septembrie 1971. Știrea despre demisia lui Breban a fost reluată de mai multe ziare franceze, engleze, germane. Breban se simte foarte mândru”.



În data de 16 februarie 1971, în România, „are loc ședința comună a comitetului organizației de partid și a biroului Uniunii Scriitorilor, în care este incriminat faptul că” Breban „și-a prelungit șederea în străinatate, fără să aibă dezlegare la plecarea din țară decât pentru o perioadă limitată” și, citiţi cu atenţie?,



„se propune excluderea lui Nicolae Breban din biroul Uniunii, precum și excluderea sa din rândurile membrilor supleanți ai CC al PCR și din rândurile membrilor PCR. În aceeași zi, în ședința de lucru a CC al PCR, propunerile confraților sunt însușite și supuse spre aprobarea plenarei Comitetului Central. (s.n.) Întors în țară în luna aprilie, după o călătorie prelungită în Franţa și R.F. Germania, refuzând însă să se autoexileze, scriitorul devenise indezirabil pentru autoritățile comuniste. (s.n.) Este marginalizat, supravegheat și împiedicat să mai călătorească în străinătate până în 1975, deși obținuse deja și cetățenia germană. Înfruntând aceste condiții potrivnice, el se consacră, în exclusivitate, scrisului, fiind, după mărturisirea sa, «singurul meu răspuns posibil, firesc, deși paradoxal pentru unii»”.



Breban intră, aşadar, în marginalitate socială. Publică o dată la câţiva ani câte un roman, luptând cu organismele cenzurii comuniste. Una dintre cele mai acerbe lupte cu cenzura romancierul o duce pentru publicarea uneia dintre capodoperele sale, Bunavestire, refuzate de Editurile Cartea Românescă şi Eminescu. Este anchetat de securitate. În acel context, al anchetelor la securitate, îl cunoaşte şi pe generalul de securitate Nicolae Pleşiţă. Romanul Bunavestire vede, totuşi, lumina tiparului în 1977 la Editura Junimea din Iaşi şi este atacat virulent în plenara C.C. al P.C.R. din 28-29 iunie 1977, atac preluat fără crâcnire de întreaga presă de partid şi cea literară din ţară. Şi ceva mai târziu – un element nelipsit de interes, de altfel – de Europa Liberă, într-un text comandat de Monica Lovinescu unui… individ, care s-a dovedit a fi… un fervent colaborator al securităţii!

Având cetăţenie germană şi, respectiv, paşaport german – Mama romancierului, Olga Constanța Esthera Böhmler-Breban vine dintr-o familie de nemţi emigraţi din Alsacia – Breban călătoreşte în străinătate, stabilindu-se, într-un târziu, la Paris, şi continuând, maniacal, să scrie şi să publice în ţară, la prestigioase Case de Edituri din străinătate, inclusiv trei romane la prestigioasa editură pariziană Flammarion. Revoluţia din 1989 îl readuce din exil acasă, în România, unde domnul Andrei Pleşu, în primăvara anului 1990, îl invită să preia revista Contemporanul, înfiinţată la 1881 şi editată, la ora actuală, de trustul Contemporanul. Da. Autorul Buneivestiri se întoarce definitiv în România, ţara în care Nicolae Breban s-a născut şi a creat o operă romanescă de prim rang, devenind unul dintre cei mai mari scriitori români. Unul dintre cei mai atacaţi scriitori români. Unul dintre cei mai izolaţi scriitori români. Unul dintre cei mai calomniaţi scriitori români.

Breban scrie şi publică ritmic: romane, eseu, poezie, traduceri, teatru. Este iubit şi denigrat în egală măsură. Este aplaudat, calomniat… Este invidiat şi adulat în egală măsură pentru uriaşa-i forţă creatoare de nestăvilit, pentru forţa de a fi el însuşi, de a fi liber, unic, vulcanic, intempestiv, covârşitor de viu, pentru forţa-i de a fi un soi de pegas năbădăios şi genial, un cal de cursă lungă, imposibil de îmblânzit de nici una dintre dictaturi, inclusiv de cea postdecembristă, „de catifea”, după cum i s-a spus nu o dată. Vocaţia lui nu este, n-a fost niciodată, vorbind în limbajul lui Napoleon, politica; Vocaţia d-sale este, previzibil până la monotonie, Romanul. Romanul polifonic, clasic, romanul ca o construcţie enormă, aşa cum l-au văzut, l-au visat uriaşii: Dostoievski, Tolstoi, Proust, Musil.



...La circa o lună după ce romancierul împlineşte 77 ani, la circa 35 de ani scurşi de la publicarea, în 1977, a romanului Bunavestire, în anul de graţie 2011, în Postul Sfintelor Sărbători Pascale, aflăm, cu surprindere, că, brrrr, surse din Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii (CNSAS) susţin faptul că „Nicolae Alexandru Breban a fost colaborator al fostei Securităţi”. Aflăm din aceeaşi sursă (ca şi când ai citi un raport al securităţii, şi nu rezultatele unei investigaţii, nu-i aşa?) că „Direcţia de investigaţie a constatat că Nicolae Alexandru Breban a fost colaborator al fostei Securităţi, au declarat, miercuri, surse din CNSAS” şi că „Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii (CNSAS) a cerut Curţii de Apel Bucureşti să constate calitatea de colaborator al fostei Securităţi a scriitorului Nicolae Breban”. Nu există, aşadar, o decizie a Curţii de Apel. Există o constatare a Direcţiei de investigaţie, conform căreia „Nicolae Alexandru Breban a fost colaborator al fostei Securităţi”. Constatarea abuzivă, grosolană, calomnioasă este preluată de întreaga presă naţională; şi nu numai de cea naţională. Curios, lucrurile – în condiţiile dictaturii cu papion instaurate de câţiva ani în ţară – se întâmplă întrucâtva ca în 1977, când romanul Bunavestire a fost, spuneam, atacat virulent în plenara CC al PCR din 28-29 iunie 1977. (Vezi, în această ordine de idei, un dosar ce conţine un fragment din atacul brutal la adresa romanului şi a autorului, proferat în Plenara CC al PCR de către Titus Popovici, în Bunavestire, Ediţia a IV-a, cu un argument al autorului, prefaţă, tabel cronologic şi note de Laura Pavel, Editura Paralela 45, 2002). Iar acel atac virulent a fost preluat – într-un sălbatic regim dictatorial – de întreaga presă de partid din ţară . „Alte măşti, aceeaşi piesă,/Alte guri, aceeaşi gamă,/Amăgit atât de-adese/Nu spera şi nu ai teamă.”



Breban – colaborator al securităţii?

Da, am pus un semn de întrebare, absolut firesc în acest caz, deşi cunosc, de bună seamă răspunsul. Îl cunosc, de altfel, şi nu puţini jurnalişti, scriitori (de pildă, Dorin Tudoran, Cristian Teodorescu şi Emil Hurezeanu, zeloşii calomniatori ai romancierului, nu-i aşa?), colegi ai domnului acad. Nicolae Breban. Cu toate acestea... majoritatea a preluat ştirea abuzivă, grosolană. Ştirea calomnioasă a fost multiplicată cu o viteză, hélas, abracadabrantă, cu o iuţeală de vis, cu un spirit organizatoric formidabil, de necrezut când vorbim de iubita noastră, sărmana noastră, primitiva noastră România; mă gândesc... aşa, visător, că în cazul în care acea viteză, acea miraculoasă energie, grabă de a macula cu orice preţ un mare romancier, acea hărnicie de a răspândi o calomnie incredibilă ar fi fost folosite în sens constructiv, să zicem, la construcţia autostrăzilor în România, ţara noastră s-ar fi acoperit mirabil, peste noapte, de o reţea de autostrăzi mi-nu-na-te, care, din punct de vedere calitativ, ar fi bătut şoselele germane, zău! Nu puţine dintre ziare, aşadar, cotidiane, ediţii on line, agenţii de ştiri, au preluat, ca material „ilustrativ”, cum ar veni, stenograma unor convorbiri purtate de romancierul Breban cu generalul de securitate Pleşiţă, convorbiri reproduse trunchiat. Aşa „se cuvine”: să reproduci informaţiile trunchiat – inclusiv, culmea!, succinta bio-bibliografie; când nu-ţi convine, se bricolează, se ajustează, iar la nevoie: se dă cu toporul, se dă cu barda, amputându-se o bună parte din biografia unui individ incomod, nu contează cine este el, ce anume a făcut în viaţă, nu contează că îi faci rău; în condiţiile enormei crize morale care clatină la rădăcini societatea românească, nu mai contează absolut nimic: poţi să spui ce vrei, cui vrei, despre oricine vrei, oriunde, oricând, oricum!!! – important e să omiţi tot ceea ce este strident într-un cadru dat, prestabilit, tot ce nu este „pe linie” GDS-sistă, „pe linie” CNSAS-isită, să smulgi din context, după cum îţi convine, imprimând, nu-i aşa?, unghiul din care „trebuie” citit un text, interpretată o ştire conform „ultimelor indicaţii de partid”, da? Şi din ce motive, mă rog frumos?



„Eugen Simion: Niciodată nu se spune, nu s-a vorbit, de pildă, ce reprezintă grupul GDS în lumea literară de astăzi. Este pentru prima dată când văd şi eu un scriitor că vorbeşte, scrie cinstit despre toate aceste lucruri: ce este cu emigraţia românească, cu exilul românesc şi aşa mai departe. Toată lumea are un fel de complex: să nu zică asta, să nu se supere – dacă se supără cineva care e foarte puternic, îl taie de pe toate listele – şi aşa mai departe. Ceea ce se întâmplă, s-a întâmplat.

Aura Christi: De 20 de ani, domnule profesor, suntem tăiaţi de pe toate listele… E o informaţie aceasta şi nimic altceva.

Eugen Simion: Vă miraţi că nu am fost de douăzeci de ani în această lume? Nu am fost, pentru că am fost marginalizaţi! Foarte dur şi fără prea multe comentarii...”



Am reprodus adineaori un fragment din conferinţa organizată de revista Contemporanul în noiembrie 2009 pe marginea volumului-eveniment Trădarea criticii, scris de Nicolae Breban şi apărut la Editura Ideea Europeană. Trădarea criticii – o carte incomodă, scorţoasă, în care Breban aşează faţă în faţă două realităţi: cea dejisto-stalinistă şi cea postdecembristă, asemănătoare şi în următorul punct: modul în care sunt tratate personalităţile majore ale culturii române, acestea fiind marginalizate, după cum susţineam şi alte dăţi, denigrate, un rol important în această ordine de idei revenindu-le Grupului de Dialog Social – un grup transformat în sectă culturală ultraexclusivistă – şi CNSAS-ului. Trădarea… este, aşadar, repet, o carte incomodă, crispantă, provocatoare; un opus şocant pentru unele spirite, un volum polemic, care va deranja, în continuare, nu puţine spirite. (Ca şi Aventurierii politicii româneşti. O istorie dramatică a prezentului – un opus brebanian incendiar, publicat de curând în format digital de Editura CorectBooks, apoi, în format clasic, de Editura Muzeului Naţional al Literaturii Române.) deranjează şi va deranja cu atât mai mult, cu cât patetismul brebanian, de sorginte elină, este de o luciditate greu de contestat, atenţie, dacă spiritul nu-ţi este corupt. Trădarea criticii este o carte scrisă de un romancier important, care în trecut a fost membru supleant în CC, dar după Tezele din Iulie ’71, spuneam, Breban şi-a dat demisia, la Paris, în Le Monde, şi s-a întors în ţară, devenind unul dintre cei mai importanţi disidenţi din Estul Europei. O parte din iluştrii domniei sale colegi – e vorba, nota bene, de nume greu de trecut cu vederea: Manolescu, Adameşteanu, Doina Uricaru, bunăoară; dar există şi altele, din păcate pentru ei – se opresc, referindu-se la acest segment din cariera brebaniană până la acest dar, calomniindu-l astfel pe unul dintre cei mai mari romancieri români; o jumătate de adevăr este egal calomnie.

Marginalitatea în care a trăit şi a scris – fără a avea vreun venit – autorul Buneivestiri sub Ceauşescu, calomnia, zvonistica denigratoare – o industrie inventată, pusă la punct, perfectată şi folosită ca instrument de propagandă atât de organele represive de sub dictatură, cât şi de actualul GDS, pardon, CNSAS, nu-i aşa? – iată, în chip extrem de straniu, explicabil însă, continuă şi după ’89. O altă carte căreia i-am dedicat – în Contemporanul – o dezbatere în toamna anului 2008 este Iluziile literaturii române, semnată de domnul profesor Eugen Negrici, şi aceasta incomodă, scorţoasă, strălucită. Cred cu fermitate că aceste două cărţi, spuneam la acea conferinţă de acum circa doi ani, vor da o direcţie în literatura română; sunt, ambele, o provocare pentru spiritul critic, şi nu numai. Reprezintă un duş rece pentru critica română, dar nu mai puţin pentru societatea de azi, cu condiţia să aibă parte de o receptare adecvată, de o analiză critică lucidă, pertinentă – ceea ce, să recunoaştem încă o dată, ne lipseşte. Şi e un lucru de o gravitate extremă acesta.

Nu există, de bună seamă, spuneam, o decizie a Curţii de Apel în acest caz. Spun de bună seamă, fiindcă CNSAS a devenit, da, previzibil. Scenariul este, da, răs-cunoscut. La fel, au fost „linşaţi” public, la fel au fost supuşi oprobriului general Ştefan Augustin Doinaş, Nicolae Balotă, Cezar Ivănescu, Adrian Marino, Augustin Buzura, Eugen Uricaru, Ioan Groşan şi alţi scriitori, opera cărora face parte din patrimoniul spiritual al României. Tot din presă, aflăm că „CNSAS i-a verificat dosarul lui Breban în urma unei cereri făcute de Uniunea Scriitorilor” şi că Varujan Vogsanian intenţionează să pună în discuţie – parcă dormim şi visăm, zău!, ţineţi-vă bine – la şedinţa „Consiliului USR situaţia lui Breban, care este membru al acestui consiliu. Regula USR cere ca din funcţiiile de conducere să nu facă parte persoane care au probleme în ce priveşte colaborarea cu fosta Securitate”. (Nicolae Breban, la „judecata” colegilor de breaslă, în Adevărul, 7 aprilie 2011) Nicolae Breban nu a fost invitat la CNSAS, pentru a i se comunica decizia, pentru a i se solicita opinia, pentru a-i oferi, Doamne fereşte, prilejul să-şi susţină nevinovăţia; la ce bun? Prezumţia nevinovăţiei să mai existe oare în România? La ce bun? De vreme ce decizia este luată, verdictul este dat din start, iar ştirea este preluată din surse – fără nici un fel de semn întrebare – de întreaga presă; preluată, multiplicată fără drept de apel decât cu câteva excepţii, nu rareori, timide… La mijloc este, după cum se vorbeşte, decizia atotputernicului „partid” GDS, CNSAS – scuzaţi, pardon, era să le confund, nu-i aşa?

CNSAS nu avea nici un motiv să facă publice dosarele securiştilor imediat după 1989, cum s-a procedat în nu puţine ţări vecine abia ieşite din culoarul atroce al dictaturii, nu-i aşa? În consecinţă, sunt linşate victimele, în vreme ce călăii triumfă. Din ce motive să faci publice dosarele angajaţilor securităţii imediat după Revoluţia din 89, când poţi să scoţi de la dosar câte o filă atunci când cineva devine „prea curios” sau din cale afară de curajos sau, mai ştii?, începe abrupt să crească în sondaje, ca Mona Muscă, de pildă, ori are un prestigiu şi o Operă, ca Breban, care încurcă nu puţină lume prin spiritu-i radical şi care, ferească-te Bunul Dumnezeu, se atinge de „sfânta sfintelor”: Grupul de Dialog Social, nu-i aşa? Nu sunt acestea decât nişte întrebări; nimic mai mult, dar, nota bene, nici mai puţin. O întrebare bine formulată, nu rareori, însă, îşi conţine răspunsul; sau… greşesc?

În seara zilei de 6 aprilie 2011, când internetul, ziarele, agenţiile de ştiri au fost invadate de acest bine regizat „linşaj public” al unuia dintre cei mai importanţi romancieri români, l-am sunat pe Mircea Dinescu, ex-poetul erijat, spre ghinionul lui sărmanul, în „procuror al naţiunii”. Volubilul Mircea Dinescu a fost cam… monosilabic, da, cu subsemnata la telefon, ba mai mult decât atât: s-a cam bâlbâit de câteva ori, principalul argument adus în favoarea colaborării cu securitatea a autorului Animalelor bolnave fiind, ţineţi-vă bine...

– Ce să fac, dacă Nicolae a stat la taclale cu Pleşiţă?

Am mai aflat de la Mircea Dinescu că nu e obligatoriu să ai un angajament semnat cu securitatea, ca să fii acuzat de colaborare cu organele securităţii. Să înţeleg că, în limbajul dâmboviţean vorbind, merge şi aşa, va trece şi aşa acuza de colaborator al securităţii în „cazul Breban”, da? Tot atunci, în timpul aceleiaşi convorbiri, ex-poetul Dinescu mi-a adus la cunoştinţă că Breban poate – ca să vezi!, i se dă, totuşi, o şansă nesperată – să… se apere, ca şi când ar fi uitat cine este Breban, ca şi când n-ar fi ştiut cine este Breban sau ca şi când n-ar fi avut chef să-şi aducă aminte cine anume este Nicolae Breban.

Breban nu se va apăra, de bună seamă. Maramureşanul Breban va lovi în plin, atacând…, nu, nu CNSAS-ul – un organism cel puţin straniu, care bântuie societatea românească postdecembristă ca o fantomă, nu-i aşa? Breban va ataca „fabricatorii”, „făcătorii de dosare”, membrii de vârf ai CNSAS, între care, pare-se, figurează inclusiv dl Dinescu. (Apropo, mă întreb ce surprize am putea avea dacă am consulta stenogramele netrunchiate ale modului dlui Dinescu de „a sta la taclale” cu generali de securitate, cu dictatorul sau cu securiştii implantaţi la USR, pe vremuri… Cine urmează pe listele CNSAS dintre cei care au „stat la taclale” cu agenţi trimişi de securitatea ceauşistă, cu generali, colonei, grăbiţi să ancheteze fiecare scriitor, medic, inginer, fiecare intellectual de vârf, revenit din străinătate în România socialistă, pe vremuri, sub dictatură? Cine urmează, aşadar? Liiceanu? Dinescu? Pleşu? Patapievici? Sau, poate, subsemnata? Şi eu, apropo, am fost anchetată de securitate.)

Breban va apăra cei câţiva mari scriitori, denigraţi, calomniaţi ignobil de acest tot mai dubios CNSAS, care s-a discreditat complet, devenind tot mai penibil, tot mai fără... Dumnezeu. E limpede că CNSAS duce o politică antinaţională, atacând valorile care fac parte din patrimoniul spiritual al acestei ţări. E suficient să ne referim, iar şi iar, la nume ca Ştefan Augustin Doinaş, Nicolae Balotă, Cezar Ivănescu, Adrian Marino, Augustin Buzura, Eugen Uricaru, Ion Caraion.

CNSAS-ului nu-i va rămâne – prin „junii” săi calomniatori, prin recenţii denigratori ai romancierului Breban, prin funcţionarii bine plătiţi din bani publici de altfel, prin „junii făcători” de dosare, care vor fi atacaţi în instanţă, de astă dată, nominal pentru calomnie şi pentru un grosolan abuz în serviciu – decât un lucru „de nimic”: să-l linşeze la propriu pe Breban în Piaţa Universităţii, să-i împroaşte la propriu cu noroi statuia sau, de ce nu?, să-l ardă pe rug – ca în Evul Mediu, sau ca în alte vremuri, da – odată cu cărţile Măriei Sale, Autorul, adunate din bibliotecile lumii, nu-i aşa?



Breban nu are de pierdut nimic.

Absolut nimic.

Domnia Sa şi-a făcut datoria: s-a exprimat, urmându-şi orbeşte, maniacal, Vocaţia.

Teamă mi-e însă că dacă va reuşi CNSAS-ul, spuneam, să-l ardă pe autor, laolaltă cu toate cărţile scrise de d-sa, tomuri lângă alte tomuri, peste treizeci şi cinci de titluri, păstrate în bibliotecile lumii, va rămâne un gol în literatură română, greşesc?

Un gol greu de neglijat pentru biata literatură română majoră, cu modernitatea-i amputată, schilodită, trunchiată.



7 aprilie 2011



Eugen Simion

„Breban a fost împotriva lui Ceauşescu”





Cred că el cunoştea nişte generali de Securitate, discuta cu ei, dar asta nu înseamnă că a colaborat cu Securitatea. El nu are un angajament semnat. (…) Disidenţa lui a fost vizibilă. Fiind în Comitetul Central, a fost împotriva lui Ceauşescu. Cum se împacă cele două chestiuni? (…) Trebuie să existe o instanţă care să stabilească vinovăţia şi apoi publici informaţiile. Cine mai repară o imagine stricată?



Nicolae Breban la judecata

colegilor de breaslă, în Adevărul, 7 aprilie, 2011





Alex Ştefănescu

„O nedreptate strigătoare la cer”







Dragă Aura,

Acum două minute am vorbit la radio România Actualităţi în direct, prin telefon, şi iată în linii mari cam ce am spus: Eu, Alex. Ştefănescu, nu am colaborat niciodată, în niciun fel cu Securitatea, astfel încât nu am motive să fiu solidar cu scriitorii care au colaborat.

Ceea ce i se întâmplă însă lui Nicolae Breban este o nedreptate strigătoare la cer.

Dacă a schimbat la telefon câteva amabilităţi cu un general de Securitate, Nicolae Breban a făcut-o numai pentru a-şi publica romanele sau a obţine vize pentru plecări în străinătate. În loc să fie pedepsiţi moral cei care interziceau drepturi elementare, sunt puşi la zid scriitori obligaţi de situaţie să facă unele concesii ca să câştige acele drepturi.

Nicolae Pleşiţă apărea până nu demult la televizor şi declara, sfidând pe toată lumea, că nu regretă nimic şi că dacă ar întoarce timpul înapoi l-ar maltrata din nou pe Paul Goma, iar acest Nicolae Pleşiţă n-a fost pedepsit deloc, nici măcar moral. Pentru ca acum să fie supus oprobriului public un mare scriitor numai pentru că a stat de vorbă la telefon cu Nicolae Pleşiţă.

Înainte de 1989, doi erau prozatorii instalaţi în vârful ierarhiei literare: Marin Preda şi Nicolae Breban. Marin Preda a fost nevoit şi el să intre în PCR pentru a-şi păstra postul de director la Editura Cartea Românească.

Nicolae Breban a provocat de-a lungul timpului multe invidii, prin valoarea sa ieşită din comun. În plus, în ultima vreme, a devenit incomod prin cărţile sale de idei. Cred că aşa se explică această ultimă încercare de defăimare a sa.

Nu cred pentru nimic în lume că Nicolae Breban a fost informator în sensul propriu-zis al cuvântului, că se ducea conştiincios la Securitate să facă note informative etc. El are o anumită măreţie care nu-i îngăduie să se poarte astfel. Cred că pur şi simplu a fost curtenitor cu un general de Securitate, ceea ce este fără îndoială regretabil, dar nu blamabil. Tinerii de azi n-au cum să înţeleagă situaţia complicată de atunci. Recunosc, de exemplu, că şi eu o curtam pe vânzătoarea de la Alimentara ca să îmi pună deoparte o bucată de caşcaval.



Pentru Aura. Această declaraţie este reprodusă din memorie. Dacă îţi foloseşte la ceva poţi s-o publici, menţionând că am făcut-o în cadrul emisiunii matinale de mare audienţă realizate de Gabriel Basarabescu la Radio România Actualităţi, duminică, 10 aprilie 2011 la ora 7:50.







Ion Lazu

Noua poliţie politică: CNSAS





Prietene, am primit în seara asta un text de Aura Christi întru apărarea lui Nicolae Breban, l-am citit şi imediat l-am postat pe blogul meu de scriitor, cu convingerea că este obligatoriu să ascultăm şi cealaltă parte – auscultare et altera pars, cum spunea latinul. Iar în particular vreau să-ţi mărturisesc marea mea mâhnire în legătură cu ceea ce se revarsă de ani şi ani, cu metodă, asupra lumii scriitoriceşti din România. Am ajuns să cred că aceşti oameni care (indiferent unde sunt înregimentaţi şi de indicaţiile cui ascultă fără crâcnire), la intervale bine calculate, sau în funcţie de tensiunile sociale, scot la iveală încă un caz şi încă unul, aceste grupări malefice urmăresc să dea societăţii civile de la noi mai multe lovituri deodată, pe cât de nefondate tot pe-atât de destructive: mai întâi, să-i compromită pe scriitorii de primă linie, apoi să ne scârbească de noi înşine, să ne descurajeze că vom afla vreodată adevărul-adevărat, căci ni se va prezenta de fiecare dată numai ceea ce le convine lor să ne "servească"; şi mai observ că nu contenesc să ne ţină sub stres: cine mai urmează? Ce-o să mai iasă la iveală din acestă otrăvită Cutie a Pandorei, care se dovedeeşte a fi arhiva CNSAS, aşa cumau gestionat-o?! Şi încă alte multe obiective vor mai fi urmărind aceşti oameni, în jocurile lor diavoleşti (mereu bine plătiţi, mereu ascunşi privirii noastre, mereu jucând la două capete, schimbând strategii şi paliere fără păs, cu scopul „sănătos”, sută la sută românesc, de a se plasa mereu de partea câştigătorului).

Este pur şi simplu scandalos, revoltător şi exasperant să fim mereu la cheremul acestei noi poliţii politice, faţă de care rîşniţa securistă ni se arată a fi fost aproape medievală în ce priveşte mijloacele şi abordările. Atunci când pe omul de rând al acestei ţări, dar şi pe scriitor, ca reprezentant al conştiinţei de sine a unei naţiuni, îi oprimă zi de zi atâtea excrocherii la vedere, ostentative, deşănţate, de-un cinism vecin cu nebunia, atâta vreme cât pe aceşti contribuabili de mâna a doua îi excedează ştirile alarmante despre noi/vechi malversaţii, despre afaceri necurate, despre deturnările de fonduri uriaşe, despre abuzurile, protecţionismul etalat fără jenă, despre corupţia ce creşte în progresie geometrică etc etc, atunci când oamenii de bună credinţă, nefăţarnici, alâi acestei ţări ar dori să întrezărească o geană de lumină şi de speranţă întru mai bine, aceşti indivizi malefici aruncă piatra în victime bine alese, anume ca să ne deturneze atenţia, să ne dezbine de la eventuale acţiuni colective de protest pe o anumită problemă; şi mai urmăresc maleficii să ne inducă sentimentul că toţi, dar absolut toţi suntem nişte oameni de nimic, ce nu pot emite vreo pretenţie de onorabilitate; iar în final, să înţelegem o dată pentru totdeauna că măciuca (cea din vechea zicală, suficientă pentru un car de oale...) se află în mâinile lor şi ea se poate năpusti oricând, în capul oricui - căci toţi suntem vinovaţi, nu-i aşa? sau putem fi victimizaţi după bunul lor plac... Repet, profund afectat: Urâte vremuri am apucat – în locul mult doritei societăţi democratice!

Înşiruite de-a lungul acestor două decenii, cazurile unor Doinaş, Paleologu, Uricaru, şi ale altora, care ne-au răvăşit la vremea lor şi până la cele mai recente, ale lui Cezar Ivănescu, Marino, Groşan au întreţinut o atmosferă de suspiciune cu privire la scriitorimea noastră. În timp ce despre aportul substanţial adus clipă de clipă sistemului comunist de barzii ceauşeştilor, în frunte cu Eugen Barbu, cu Vadim şi Păunescu s-a indus ideea că ei n-ar fi fost nişte vânduţi şi trădători, ci nişte mari patrioţi, pe cât de talentaţi. Ca să zic aşa, Uniunea „nu putea să-i mai încapă”. Despre ofiţerii sub acoperire oricum e prea târziu să se mai facă vorbire, oricum abia sub democratură şi-au văzut visul cu ochii, din nişte slujbaşi cu regim de cazarmă, burftuluiţi de superiori şi urâţi/ocoliţi/dezavuaţi de toată lumea, acum au un statut de mari belferi, ei s-au infiltrat sus de tot, în sistemul neosecuristic dar şi în cel economic-financiar – ei au ajuns la putere discriminatorie, sunt „de neoprit-de neoprit”. Ei au toate motivele să ne privească de sus, să ne trateze ca pe o masă de manevră; ei ne sfidează, ei pun la cale „demascarea” incomozilor, mai exact a adversarilor direcţi, declaraţi, dar şi a celor care, prin prestigiul lor moral, prin valoarea recunoscută, le încurcă socotelile. Am scris despre toate acestea în Himera literaturii, am scris în presă: articolul Despre ce vorbim?, am reluat tema, cu argumente noi în textul Despre diferite forme de colaboraţionism şi de rezistenţă a scriitorilor în comunism. Articolele au fost preluate de alte reviste, inclusiv pe online. Însă, dragă Doamne, cine ţine azi socoteala de spusele scriitorului? Maleficii îşi continuă acţiunea de discreditare a valorilor culturale naţionale, aşa cum pe bună dreptate subliniază Aura Christi. Din ceea ce se crezuse a fi fost Uniunea scriitorilor pe vremea ceauşistă, un nucleu de rezistenţă şi demnitate, de opoziţie la regim, poate singurul de care dictatorul trebuia să ţină seama, din această realitate cunoscută nouă tuturor şi care a constituit mica noastră mândrie de breaslă, nu a rămas mai nimic, atacurile orchestrate ale neosecurităţii, venind pe neaşteptate, din toate laturile, au sfârşit prin a o şubrezi – ea devine de la o zi la alta o... himeră în care nu mai cred decât disperaţii. În ce mă priveşte, cu destui ani în urmă, scriam foarte tranşant despre toate acestea. Doream (ca şi alţi confraţi de bună credinţă) să ieşim din penumbra suspiciunilor veninoase, să despărţim uscatul de apă, adevărul de minciună - şi să putem merge înainte, eliberaţi de tarele trecutului ceauşisto-securistic. Îngrijorat de evoluţia negativă din lumea literară, credeam că a ne recunoaşte vina, câtă a fost, va asana terenul, va drena marele buboi; făceam apel la confraţi să dăm cărţile pe faţă, să ne eliberăm de trecutul mutilant. Un apel ca atâtea altele, căzut în gol.

Acum însă văd că „dezvăluirile nu au rezolvat chiar nimic, cred că mai curând au tras încă o perdea de fum între scriitor şi receptor, încât nu se mai deslişeşte albul de negru.

Se întrâmplă acest lucru descurajant: pe când cărţile noastre nu mai stârnesc interesul cuvenit/meritat, aşa-zisele trădări ale unor scriitori capătă datorită presei de sandal o gravitate disproporţionată. De parcă tot răul vine dispre breasla scriitorilor. O mârşavă deturmnare de sens, care le-a reuşit.

Nimeni nu spune, cu hotărâre: Staţi aşa, domnilor! Până aici! Au fost scriitorii cei care au adus răul în România? Sau cumva ei au încercat pe cât le-a fost cu putinţă să-l prezinte în adevăraţii săi termeni, să i se opună deci, prin simpul fapt că acreditau, cu argumentele talentului artistic, un alt sistem de valori? Nimeni din presă, nimeni din dezafectata societate civilă a noastră nu se desolidarizează de aceste malversaţiuni. Mă întreb: Este posibil să se treacă peste inimaginabila suferinţă a celor care au fost aruncaţi în temniţele comuniste pentru delict de opinie şi adesea chiar pentru mai puţin de-atât? Nu ne pune pe gânduri faptul că la un moment dat Constantin Noica, excedat de nenumăratele obstrucţii ce i se făceau, a izbucnit în lacrimi, şoptind: „Dar ce ţară este aceasta?” Nici faptul că Petre Ţuţea a ajuns să exclame, în libertate, faţă în faţă cu nimicnicia de fiecare zi a semenilor săi: „Am suferit 13 ani în închisoare pentru un popor de idioţi!” (El, care la Aiud declara cu pătrundere: „Nu noi facem onoare poporului, suferind în închisoare, ci poporul ne face onoare nouă!”)

Este imaginabil ceva mai oribil decît tratamentul la care a fost supus în ultima vreme un om şi o conştiinţă de talia lui Nicolae Balotă, (ridicat din tren, la nici 20 de ani, de securitate, pentru a fi citit cărţi interzise suferind două detenţii şi un domiciliu obligatoriu în Bărăgan). Acuzat a fi fost colaborator al securităţii, de cei împotriva cărora a scris rânduri remarcabile. Se întâmplă că am fost redactorul de carte, la Ideea Europeană a celor două volume memorialistice Caietul albastru, însumând peste 1100 pagini, după opinia mea una dintre cărţile esenţiale ale literaturii noastre. Desigur, trecută cu vederea în aceste vremuri de nestatornicie.

Acum, s-au întors cu toate armele destructive împotriva marelui romancier Nicolae Breban, unanim considerat unul dintre cei mai importanţi scriitori români de după război. S-a impus cu greutate, prin talent, împotriva datelor din dosar: fiu şi nepot de preoţi catolici, cu mari merite civice. După nenumărate obstrucţii, reuşind să se afirme ca scriitor de mare talent, este sedus de gestul lui Ceauşescu, din august 68, care se desolidarizase de acţiunea forţelor Tratatului de la Varşovia; deja pe val, om al succesului literar pe drept obţinut, este consternat de tezele din iunie, şi, în Franţa fiind, demisionează la modul demonstrativ din funcţia de redactor-şef al celei mai importante reviste literare, face declaraţii de desolidarizare faţă de Conducător. Revine în ţară , continuă să scrie şi, cu Bunavestire, în 1975, produce o adevărată panică la vârf, romanul având trimitere clară spre un alt Arturo Ui, de sorginte neaoşă. Ghici ciupercă ce-i! Este nevoit să se expatrieze. Revine printre primii, imediat după „evenimente” şi se angajază în viaţa civică. Sunt lucruri bine-cunoscute, în legătură cu scriitorul NB, un nume de referinţă, o personalitate care a fost mereu în centrul atenţiei. Acum ce-ar fi aceste „trăncăneli cu Pleşiţă”, la care se referă MD?

Un scriitor de carura lui Breban stârneşte în modul cel mai „firesc” idiosincrazii, disconfort spiritual, invidii de breaslă şi intoleranţa faţă de omul superior înzestrat, excepţia de la regulă. A scris peste 35 de romane, toate remarcabile. A scris apoi o serie de 5-6 cărţi de atitudine, dintre care citez: Confesiuni violente, Vinovaţi fără vină (Vinovăţia românească) - formulare în sine ofensatoare pentru românul neoş, convins de îndreptăţirea sa în lume, - Trădarea criticii, Aventurierii politicii româneşti etc. Cum este ştiut, autorul vine cu aprecieri critice, caută mobilurile unor eşecuri ale societăţii noastre sub comunism dar şi după aceea, analizează comportamentul generaţiei sale de scriitori, poate cea mai eroică generaţie, care a rupt-o cu proletcultismul şi a făcut racordul la literatura europeană a momentului, fără a uita recuperarea mesajului înaintaşilor. Toate astea au stârnit animozităţi, mefienţă, chiar resentimente din partea celor vizaţi...( cu o exprimare de-a autorului, aceşti scriitori „sunt văzuţi ca pesimişti sau chiar ca inamici”). Este vorba despre „fuga de vinovăţie, reflex, sindrom” bine cunoscut al naţiunii noastre.

Dar ce ar putea fi, în ultimă instanţă, acele „trăncăneli cu Pleşiţă”? Toată lumea a simţit ghiontul din coastă al securităţii. Dumneata, LIS, Aura Christi, după propria mărturisire, eu însumi. Scriitorul, în luptă cu cenzura, ajungea imediat pe listele de suspecţi. Azi pare o născocire abracadabrantă învinuirea pentru că ai citit sau ai răspândit o carte considerată „duşmănoasă”; că ai scris ce ai crezut de cuviinţă; că ai îndrăznit să transmiţi un manuscris peste graniţă. Toate astea erau reguli de fier la noi, la nivelul anilor 70-80 ai secolului XX, devenit secolul informaţiilor fără frontiere... Acum, ce-ar fi ciudat/suspect şi reprobabil pentru un scriitor de configuraţia lui NB , care, atacat în repetate rînduri de securitate, de inşi inferiori intelectualiceşte şi nu numai, venindu-i la îndemână, ca joc intelectual, peste sutele de intrigi din cărţile sale, s-a amuzat într-o joacă de-a şoarecele cu pisica, în ideea de a-l înşela pe înşelător, de a-l manipula pe manipulator şi în totul de a-l învinge pe teren propriu; N.Breban fiind o fire de luptător, de combatant impenitent. Toată această presupusă hârjoană fiind, (sunt convins!) pentru inepuizabilul Nicolae Breban nimic mai mult decât un „antrenament” în munca insidioasă a celui ce din imponderabilele traiului zilnic şi din intuiţii şi combinaţii mentale va face materia scrierilor sale creative. Ca să nu spun că vocaţia te face vulnerabil. Or, toate acestea, care îl însoţesc pe scriitor în viaţa personală, nu sunt decât chestiuni colaterale, servituţile pe care nu le poate evita creatorul de artă, iar nicidecum trăsăturile sale definitorii. Îl apreciem pe Hugo pentru Opera sa, pentru protestul său, pentru exilul impus şi autoimpus, iar nicidecum pentru trăncănelile sale cu amploaiaţii vremii.



http://www.ecomunicate.ro/comunicate-de-presa/arta-cultura-religie/3/breban-colaborator-al-securitatii-12238.html



„Cazul” Nicolae Breban





În data de 6 aprilie 2011, precum şi în zilele următoare, presa naţională a reprodus o ştire calomnioasă, abuzivă, distribuită pe canelele media naţionale (şi nu numai), intitulată calomnios CNSAS: Nicolae Breban a fost colaborator al securitaţii. Informaţia era însoţită de o succintă bio-bibliografie trunchiată, şi, în alte cazuri, de stenograma, trunchiată şi ea, câtorva convorbiri ale domnului Nicolae Breban cu generalul de Securitate N. Pleşiţă.

„Direcţia de investigaţie a constatat că Nicolae Alexandru Breban a fost colaborator al fostei Securităţi, au declarat, miercuri, surse din CNSAS. Decizia de colaborare în cazul Nicolae Breban a fost dată în martie, iar dosarul în care CNSAS cere constatarea calităţii de colaborator al Securităţii a scriitorului a fost înregistrat la Curtea de Apel Bucureşti – Secţia de contencios administrativ şi fiscal în 4 aprilie. Primul termen în procesul dintre CNSAS şi Nicolae Alexandru Breban a fost stabilit de instanţă pentru 12 septembrie.



Nicolae Breban, născut în 1934, la Baia Mare, este romancier şi eseist, precum şi directorul revistei Contemporanul, editată de Fundaţia Culturală Ideea Europeană. [Revista Contemporanul este editată de trustul Contemporanul – n.n.] El este unul dintre cei mai importanţi şi prolifici prozatori români contemporani. A debutat literar în revista Viaţa studenţească, în 1957. Opt ani mai târziu, Breban a publicat primul său roman, Francisca (tradus în limbile bulgară şi rusă), distins cu premiul „Ion Creangă” al Academiei Române. În 1966, îi urmează romanul În absenţa stăpânilor, iar în 1968, Animale bolnave, premiat de Uniunea Scriitorilor. Breban a fost redactor-şef al revistei România literară. Breban a semnat scenariul filmului „Răutăciosul adolescent”, precum şi scenariul şi regia filmului „Printre colinele verzi”, o ecranizare a romanului Animale bolnave, inclus în selecţia oficială a Festivalului Internaţional de la Cannes. În 1973, apare romanul Îngerul de gips, iar în 1975, versiunea în limba suedeză a romanului În absenţa stăpânilor. Nicolae Breban a mai publicat volumele Bunavestire (1977), Don Juan (1981), piesele de teatru Culoarul cu şoareci şi Bătrâna doamnă şi fluturele (1981 – 1982, Paris), ediţia franceză a romanului În absenţa stăpânilor (1983, Flammarion, Paris), Drumul la zid (1984), versiunea franceză a romanului Bunavestire (1985, Flammarion, Paris), Pândă şi seducţie (1991), volumul de versuri Elegii parisiene (1992), trilogia Amfitrion (1994) – Demonii mărunţi, Procuratorii, Alberta, Riscul în cultură (1997), Ziua şi noaptea (1998), Stricte amintiri literare (2001), Voinţa de putere (2001), Sensul vieţii. Memorii I (2003), Sensul vieţii. Memorii II (2004) şi Sensul vieţii. Memorii III (2006).” (sursa: MEDIAFAX)



Acest comunicat a fost emis, şi în consecinţă, preluat de mass media naţională, la 15.59, în data de 6 aprilie 2011, neconţinând, contrar uzanţelor, şi opinia „părţii vizate”, şi anume: opinia domnului acad. Nicolae Breban – ceea ce reprezintă, indiscutabil, o gafă, o elementară călcare a deontologiei profesionale. Ştirea a fost preluată, scriam într-un comunicat al subsemnatei, cu iuţeala fulgerului: „Breban – colaborator al securităţii? Da, am pus un semn de întrebare, absolut firesc în acest caz, deşi cunosc, de bună seamă răspunsul. Îl cunosc, de altfel, şi nu puţini jurnalişti, scriitori (de pildă, Dorin Tudoran, Cristian Teodorescu şi Emil Hurezeanu, zeloşii calomniatori ai romancierului, nu-i aşa?), colegi ai domnului acad. Nicolae Breban. Cu toate acestea... majoritatea a preluat ştirea abuzivă, grosolană. Ştirea calomnioasă a fost multiplicată cu o viteză, hélas, abracadabrantă, cu o iuţeală de vis, cu un spirit organizatoric formidabil, de necrezut când vorbim de iubita noastră, sărmana noastră, primitiva noastră România; mă gândesc... aşa, visător, că în cazul în care acea viteză, acea miraculoasă energie, grabă de a macula cu orice preţ un mare romancier, acea hărnicie de a răspândi o calomnie incredibilă ar fi fost folosite în sens constructiv, să zicem, la construcţia autostrăzilor în România, ţara noastră s-ar fi acoperit mirabil, peste noapte, de o reţea de autostrăzi mi-nu-na-te, care, din punct de vedere calitativ, ar fi bătut şoselele germane, zău! Nu puţine dintre ziare, aşadar, cotidiane, ediţii on line, agenţii de ştiri, au preluat, ca material «ilustrativ», cum ar veni, stenograma unor convorbiri purtate de romancierul Breban cu generalul de securitate Pleşiţă, convorbiri reproduse trunchiat. Aşa «se cuvine»: să reproduci informaţiile trunchiat – inclusiv, culmea!, succinta bio-bibliografie; când nu-ţi convine, se bricolează, se ajustează, iar la nevoie: se dă cu toporul, se dă cu barda, amputându-se o bună parte din biografia unui individ incomod, nu contează cine este el, ce anume a făcut în viaţă, nu contează că îi faci rău; în condiţiile enormei crize morale care clatină la rădăcini societatea românească, nu mai contează absolut nimic: poţi să spui ce vrei, cui vrei, despre oricine vrei, oriunde, oricând, oricum!!! – important e să omiţi tot ceea ce este strident într-un cadru dat, prestabilit, tot ce nu este „pe linie” GDS-sistă, «pe linie» CNSAS-isită, să smulgi din context, după cum îţi convine, imprimând, nu-i aşa?, unghiul din care „trebuie” citit un text, interpretată o ştire conform „ultimelor indicaţii de partid”, da? Şi din ce motive, mă rog frumos?”



La 17.19, în aceeaşi zi, realizând, probabil, că s-au încălcat elementarele reglementări existente în domeniu, mediafax distribuie un al doilea comunicat, nu-i aşa? Iată-l: „Nicolae Breban, despre decizia CNSAS: Nu am semnat niciodată un angajament cu Securitatea. Scriitorul Nicolae Breban a declarat pentru MEDIAFAX că nu a semnat niciodată un angajament cu Securitatea, nu a dat nicio informaţie scrisă Securităţii, considerând decizia CNSAS drept «o lucrătură» a cuiva care vrea să-i murdărească numele. Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii (CNSAS) a cerut Curţii de Apel Bucureşti să constate calitatea de colaborator al fostei Securităţi a scriitorului Nicolae Breban. Direcţia de investigaţie a constatat că Nicolae Alexandru Breban a fost colaborator al fostei Securităţi, au declarat, miercuri, surse din CNSAS. În schimb, scriitorul Nicolae Breban spune că decizia CNSAS nu are niciun fel de fundament.

«Este o lucrătură a cuiva care vrea să-mi murdărească numele. În perioada aia erau sute de scriitori şicanaţi, dar eu niciodată n-am dat vreo informaţie scrisă Securităţii şi nici nu am semnat niciodată un angajament. Eu am fost unul dintre cei mai atacaţi scriitori în comunism, romanul meu Bunavestire a fost foarte atacat, toată presa de partid m-a atacat», a spus Nicolae Breban. El a precizat că, în prezent, se află în Spania şi va reveni în România în circa o lună, moment în care va face o conferinţă de presă. Breban a precizat că a relatat şi în memoriile lui, care «din păcate" nu sunt citite, cele două anchete culturale în care a fost cercetat de Securitate, anchete la care a participat şi fostul general de Securitate Nicolae Pleşiţă. «Am fost anchetat de două ori de Securitate şi în acele momente l-am cunoscut pe Pleşiţă. Prima anchetă culturală a fost în legătură cu confiscarea manuscrisului romanului meu «Bunavestire» de la Coeckelberghs (editorul René Coeckelberghs, n.r.), care urma să-l publice în Suedia. Romanul meu «Bunavestire» a fost oprit în ţară de la publicare, timp de trei ani, de către Securitate şi doream să îl public în Suedia. Dar Securitatea şi Poliţia de frontieră au confiscat manuscrisul şi eu am fost anchetat de o comisie a Securităţii. Atunci l-am cunoscut şi pe Pleşiţă. Ei m-au rugat să scriu o declaraţie în care să spun de ce i-am încredinţat unui editor străin manuscrisul meu. Eu am explicat că sunt autorul manuscrisului şi proprietarul lui şi nu îl dădeam pentru a fi publicat, pentru că nu doream să îl implic pe Coeckelberghs. Aceasta este singura declaraţie scrisă pe care am dat-o la Securitate», a spus Nicolae Breban.

Potrivit lui Breban, cea de-a doua anchetă a avut loc atunci când Securitatea a aflat că a trimis manuscrisul său pentru romanul Bunavestire în străinătate, prin intermediul unei ambasade. «M-au anchetat din nou şi atunci l-am întâlnit din nou pe Pleşiţă», a mai spus Breban. El a precizat că cele două anchete ale Securităţii au avut loc înainte de anul 1977. Romanul Bunavestire al lui Breban a apărut în 1977, la Iaşi , la Editura Junimea. «lterior, romanul meu Bunavestire a fost cel mai criticat roman apărut sub comunism. Toată presa de partid m-a atacat", a mai spus Nicolae Breban.

Totodată, Breban a amintit că, în 1971, a protestat faţă de politica regimului comunist într-un material pentru publicaţia franceză Le Monde, când şi-a anunţat şi demisia de la conducerea publicaţiei România literară. «Ulterior s-a propus excluderea mea din biroul Uniunii Scriitorilor», a mai spus Breban. Pe de altă parte, Nicolae Breban a spus că în Spania, unde se află în prezent, a finalizat un nou roman Jocul şi fuga. Totodată, el a precizat că urmează să îi fie publicată în curând o nouă carte, Singura cale. Decizia de colaborare în cazul Nicolae Breban a fost dată în martie, iar dosarul în care CNSAS cere constatarea calităţii de colaborator al Securităţii a scriitorului a fost înregistrat la Curtea de Apel Bucureşti – Secţia de contencios administrativ şi fiscal în 4 aprilie. Primul termen în procesul dintre CNSAS şi Nicolae Alexandru Breban a fost stabilit de instanţă pentru 12 septembrie. Nicolae Breban, născut în 1934, la Baia Mare, este romancier şi eseist, precum şi directorul revistei Contemporanul, editată de Fundaţia Culturală Ideea Europeană. El este unul dintre cei mai importanţi şi prolifici prozatori români contemporani.”

Dacă s-ar face o radiogramă referitoare la preluarea celor două comunicate, în care este reprodusă şi o succintă bio-bibliografie trunchiată – nici un cuvânt despre disidenţa autorului Buneivestiri! – s-ar constata, de bună seamă, care dintre acestea predomină. E nevoie să precizez?

Aura Christi











Aura Christi

Breban – colaborator al securităţii?



„Alte popoare au sfinţi, grecii au înţelepţi.

S-a spus, pe drept cuvânt, că un popor nu se caracterizează

atât prin oamenii mari pe care îi are, ci mai mult prin felul în care îi recunoaşte

şi îi stimează pe aceştia.”



Friedrich Nietzsche





Autorul Buneivestiri, Nicolae Breban, născut la Baia Mare, în data de 1 februarie 1934, este fiul preotului greco-catolic, Vasile Breban, închis sub unguri. Bunicul său, Nicolae Breban, protopop în comuna Cicârlău, a înălţat o catedrală, graţie eforturilor d-sale luând fiinţă, după cum se ştie, câteva şcoli în Ardeal. Breban debutează târziu, purtând mai bine de un deceniu, stigmatul de „duşman al poporului”, purtând „steaua galbenă” a individului – în percepţia cerberilor regimului comunist – cu o provenienţă „suspectă”. Aceeaşi problemă, legată de „originile nesănătoase”, o au, de altfel, şi alţi colegi de generaţie ai d-sale – generaţie numită de criticii literari, şaizecistă, una dintre cele mai strălucite, date culturii române în perioada postbelică – Nichita Stănescu, nepot de general alb-gardist: Cereaciukin, Matei Călinescu, fiu de burghezi şi intelectuali din perioada interbelică, Cezar Baltag, fiu de preot basarabean.

Breban debutează târziu, la 31 de ani, strălucit, în 1965, cu romanul Francisca, prezentat de Matei Călinescu. Publică, apoi, imediat, În absenţa stăpânilor (1966), având o incredibilă ascensiune, un urcuş destinal fulminant, după ce dictatorul se opune făţiş invadării Cehoslovaciei lui Alexander Dubček – Uniunea Sovietică şi aliaţii din Pactul de la Varşovia, cu excepţia României, după cum se ştie, invadează Cehoslovacia – moment istoric crucial care dă fiinţă fenomenului de eliberare politică numit „Primăvara de la Praga”. Anul 1968, de bună seamă, a schimbat, apropo, lumea, „chiar dacă vă convine sau nu”, susţine deputatul european Daniel Cohn-Bendit. 1968 a schimbat în esenţe inclusiv România, după marasmul proletcultist iscându-se o boare de liberalizare, care a stârnit simpatia, ba chiar admiraţia a nu puţini intelectuali români faţă de Ceauşescu. În acel context, Breban cunoaşte – cu vorbele marelui critic Eugen Negrici – „o glorie de neegalat”. Astfel, după primele două romane, în 1968 – an declarat de critica de specialitate drept an al romanului! – vede lumina tiparului Animale bolnave. În acel context istoric de liberalizare, la Congresul al X-lea al PCR, din 6-12 august 1969, tânărul Breban este ales membru supleant al Comitetului Central. În 1971, are loc premiera filmului artistic Printre colinele verzi (scenariul și regia de Nicolae Breban), o ecranizare a romanului Animale bolnave.

„Filmul nu este agreat de către oficialitățile comuniste – notează Laura Pavel în nota biobliografică inserată la începutul volumului Breban 70 (Editura Ideea Europeană, 2004) – fiind inclus însă în selecția oficială a Festivalului Internațional de la Cannes. Prezent la Paris , cu acest prilej, Nicolae Breban este șocat de Tezele din Iulie, prin care Ceaușescu va declanșa, după model maoist, revoluția culturală. Dezavuând public politica regimului din România, prin interviuri acordate presei occidentale, scriitorul își anunță, în semn de protest, demisia din funcția de redactor-șef al României literare”. În jurnalul său, intitulat Un român la Paris , Dumitru Ţepeneag – singurul cetăţean român (după Regele Mihai I), căruia i s-a retras cetăţenia prin decret prezidenţial – nota, referitor la acea radicală ruptură brebaniană cu sistemul ceauşist, următoarele:



„22 septembrie 1971. În sfârșit, Le Monde a publicat și articolul despre Breban: «Craignant un retour au dogmatisme, le rédacteur en chef de la revue La Roumanie littéraire donne sa démission» (...) 23 septembrie 1971. Știrea despre demisia lui Breban a fost reluată de mai multe ziare franceze, engleze, germane. Breban se simte foarte mândru”.



În data de 16 februarie 1971, în România, „are loc ședința comună a comitetului organizației de partid și a biroului Uniunii Scriitorilor, în care este incriminat faptul că” Breban „și-a prelungit șederea în străinatate, fără să aibă dezlegare la plecarea din țară decât pentru o perioadă limitată” și, citiţi cu atenţie?,



„se propune excluderea lui Nicolae Breban din biroul Uniunii, precum și excluderea sa din rândurile membrilor supleanți ai CC al PCR și din rândurile membrilor PCR. În aceeași zi, în ședința de lucru a CC al PCR, propunerile confraților sunt însușite și supuse spre aprobarea plenarei Comitetului Central. (s.n.) Întors în țară în luna aprilie, după o călătorie prelungită în Franţa și R.F. Germania, refuzând însă să se autoexileze, scriitorul devenise indezirabil pentru autoritățile comuniste. (s.n.) Este marginalizat, supravegheat și împiedicat să mai călătorească în străinătate până în 1975, deși obținuse deja și cetățenia germană. Înfruntând aceste condiții potrivnice, el se consacră, în exclusivitate, scrisului, fiind, după mărturisirea sa, «singurul meu răspuns posibil, firesc, deși paradoxal pentru unii»”.



Breban intră, aşadar, în marginalitate socială. Publică o dată la câţiva ani câte un roman, luptând cu organismele cenzurii comuniste. Una dintre cele mai acerbe lupte cu cenzura romancierul o duce pentru publicarea uneia dintre capodoperele sale, Bunavestire, refuzate de Editurile Cartea Românescă şi Eminescu. Este anchetat de securitate. În acel context, al anchetelor la securitate, îl cunoaşte şi pe generalul de securitate Nicolae Pleşiţă. Romanul Bunavestire vede, totuşi, lumina tiparului în 1977 la Editura Junimea din Iaşi şi este atacat virulent în plenara C.C. al P.C.R. din 28-29 iunie 1977, atac preluat fără crâcnire de întreaga presă de partid şi cea literară din ţară. Şi ceva mai târziu – un element nelipsit de interes, de altfel – de Europa Liberă, într-un text comandat de Monica Lovinescu unui… individ, care s-a dovedit a fi… un fervent colaborator al securităţii!

Având cetăţenie germană şi, respectiv, paşaport german – Mama romancierului, Olga Constanța Esthera Böhmler-Breban vine dintr-o familie de nemţi emigraţi din Alsacia – Breban călătoreşte în străinătate, stabilindu-se, într-un târziu, la Paris, şi continuând, maniacal, să scrie şi să publice în ţară, la prestigioase Case de Edituri din străinătate, inclusiv trei romane la prestigioasa editură pariziană Flammarion. Revoluţia din 1989 îl readuce din exil acasă, în România, unde domnul Andrei Pleşu, în primăvara anului 1990, îl invită să preia revista Contemporanul, înfiinţată la 1881 şi editată, la ora actuală, de trustul Contemporanul. Da. Autorul Buneivestiri se întoarce definitiv în România, ţara în care Nicolae Breban s-a născut şi a creat o operă romanescă de prim rang, devenind unul dintre cei mai mari scriitori români. Unul dintre cei mai atacaţi scriitori români. Unul dintre cei mai izolaţi scriitori români. Unul dintre cei mai calomniaţi scriitori români.

Breban scrie şi publică ritmic: romane, eseu, poezie, traduceri, teatru. Este iubit şi denigrat în egală măsură. Este aplaudat, calomniat… Este invidiat şi adulat în egală măsură pentru uriaşa-i forţă creatoare de nestăvilit, pentru forţa de a fi el însuşi, de a fi liber, unic, vulcanic, intempestiv, covârşitor de viu, pentru forţa-i de a fi un soi de pegas năbădăios şi genial, un cal de cursă lungă, imposibil de îmblânzit de nici una dintre dictaturi, inclusiv de cea postdecembristă, „de catifea”, după cum i s-a spus nu o dată. Vocaţia lui nu este, n-a fost niciodată, vorbind în limbajul lui Napoleon, politica; Vocaţia d-sale este, previzibil până la monotonie, Romanul. Romanul polifonic, clasic, romanul ca o construcţie enormă, aşa cum l-au văzut, l-au visat uriaşii: Dostoievski, Tolstoi, Proust, Musil.



...La circa o lună după ce romancierul împlineşte 77 ani, la circa 35 de ani scurşi de la publicarea, în 1977, a romanului Bunavestire, în anul de graţie 2011, în Postul Sfintelor Sărbători Pascale, aflăm, cu surprindere, că, brrrr, surse din Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii (CNSAS) susţin faptul că „Nicolae Alexandru Breban a fost colaborator al fostei Securităţi”. Aflăm din aceeaşi sursă (ca şi când ai citi un raport al securităţii, şi nu rezultatele unei investigaţii, nu-i aşa?) că „Direcţia de investigaţie a constatat că Nicolae Alexandru Breban a fost colaborator al fostei Securităţi, au declarat, miercuri, surse din CNSAS” şi că „Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii (CNSAS) a cerut Curţii de Apel Bucureşti să constate calitatea de colaborator al fostei Securităţi a scriitorului Nicolae Breban”. Nu există, aşadar, o decizie a Curţii de Apel. Există o constatare a Direcţiei de investigaţie, conform căreia „Nicolae Alexandru Breban a fost colaborator al fostei Securităţi”. Constatarea abuzivă, grosolană, calomnioasă este preluată de întreaga presă naţională; şi nu numai de cea naţională. Curios, lucrurile – în condiţiile dictaturii cu papion instaurate de câţiva ani în ţară – se întâmplă întrucâtva ca în 1977, când romanul Bunavestire a fost, spuneam, atacat virulent în plenara CC al PCR din 28-29 iunie 1977. (Vezi, în această ordine de idei, un dosar ce conţine un fragment din atacul brutal la adresa romanului şi a autorului, proferat în Plenara CC al PCR de către Titus Popovici, în Bunavestire, Ediţia a IV-a, cu un argument al autorului, prefaţă, tabel cronologic şi note de Laura Pavel, Editura Paralela 45, 2002). Iar acel atac virulent a fost preluat – într-un sălbatic regim dictatorial – de întreaga presă de partid din ţară . „Alte măşti, aceeaşi piesă,/Alte guri, aceeaşi gamă,/Amăgit atât de-adese/Nu spera şi nu ai teamă.”



Breban – colaborator al securităţii?

Da, am pus un semn de întrebare, absolut firesc în acest caz, deşi cunosc, de bună seamă răspunsul. Îl cunosc, de altfel, şi nu puţini jurnalişti, scriitori (de pildă, Dorin Tudoran, Cristian Teodorescu şi Emil Hurezeanu, zeloşii calomniatori ai romancierului, nu-i aşa?), colegi ai domnului acad. Nicolae Breban. Cu toate acestea... majoritatea a preluat ştirea abuzivă, grosolană. Ştirea calomnioasă a fost multiplicată cu o viteză, hélas, abracadabrantă, cu o iuţeală de vis, cu un spirit organizatoric formidabil, de necrezut când vorbim de iubita noastră, sărmana noastră, primitiva noastră România; mă gândesc... aşa, visător, că în cazul în care acea viteză, acea miraculoasă energie, grabă de a macula cu orice preţ un mare romancier, acea hărnicie de a răspândi o calomnie incredibilă ar fi fost folosite în sens constructiv, să zicem, la construcţia autostrăzilor în România, ţara noastră s-ar fi acoperit mirabil, peste noapte, de o reţea de autostrăzi mi-nu-na-te, care, din punct de vedere calitativ, ar fi bătut şoselele germane, zău! Nu puţine dintre ziare, aşadar, cotidiane, ediţii on line, agenţii de ştiri, au preluat, ca material „ilustrativ”, cum ar veni, stenograma unor convorbiri purtate de romancierul Breban cu generalul de securitate Pleşiţă, convorbiri reproduse trunchiat. Aşa „se cuvine”: să reproduci informaţiile trunchiat – inclusiv, culmea!, succinta bio-bibliografie; când nu-ţi convine, se bricolează, se ajustează, iar la nevoie: se dă cu toporul, se dă cu barda, amputându-se o bună parte din biografia unui individ incomod, nu contează cine este el, ce anume a făcut în viaţă, nu contează că îi faci rău; în condiţiile enormei crize morale care clatină la rădăcini societatea românească, nu mai contează absolut nimic: poţi să spui ce vrei, cui vrei, despre oricine vrei, oriunde, oricând, oricum!!! – important e să omiţi tot ceea ce este strident într-un cadru dat, prestabilit, tot ce nu este „pe linie” GDS-sistă, „pe linie” CNSAS-isită, să smulgi din context, după cum îţi convine, imprimând, nu-i aşa?, unghiul din care „trebuie” citit un text, interpretată o ştire conform „ultimelor indicaţii de partid”, da? Şi din ce motive, mă rog frumos?



„Eugen Simion: Niciodată nu se spune, nu s-a vorbit, de pildă, ce reprezintă grupul GDS în lumea literară de astăzi. Este pentru prima dată când văd şi eu un scriitor că vorbeşte, scrie cinstit despre toate aceste lucruri: ce este cu emigraţia românească, cu exilul românesc şi aşa mai departe. Toată lumea are un fel de complex: să nu zică asta, să nu se supere – dacă se supără cineva care e foarte puternic, îl taie de pe toate listele – şi aşa mai departe. Ceea ce se întâmplă, s-a întâmplat.

Aura Christi: De 20 de ani, domnule profesor, suntem tăiaţi de pe toate listele… E o informaţie aceasta şi nimic altceva.

Eugen Simion: Vă miraţi că nu am fost de douăzeci de ani în această lume? Nu am fost, pentru că am fost marginalizaţi! Foarte dur şi fără prea multe comentarii...”



Am reprodus adineaori un fragment din conferinţa organizată de revista Contemporanul în noiembrie 2009 pe marginea volumului-eveniment Trădarea criticii, scris de Nicolae Breban şi apărut la Editura Ideea Europeană. Trădarea criticii – o carte incomodă, scorţoasă, în care Breban aşează faţă în faţă două realităţi: cea dejisto-stalinistă şi cea postdecembristă, asemănătoare şi în următorul punct: modul în care sunt tratate personalităţile majore ale culturii române, acestea fiind marginalizate, după cum susţineam şi alte dăţi, denigrate, un rol important în această ordine de idei revenindu-le Grupului de Dialog Social – un grup transformat în sectă culturală ultraexclusivistă – şi CNSAS-ului. Trădarea… este, aşadar, repet, o carte incomodă, crispantă, provocatoare; un opus şocant pentru unele spirite, un volum polemic, care va deranja, în continuare, nu puţine spirite. (Ca şi Aventurierii politicii româneşti. O istorie dramatică a prezentului – un opus brebanian incendiar, publicat de curând în format digital de Editura CorectBooks, apoi, în format clasic, de Editura Muzeului Naţional al Literaturii Române.) deranjează şi va deranja cu atât mai mult, cu cât patetismul brebanian, de sorginte elină, este de o luciditate greu de contestat, atenţie, dacă spiritul nu-ţi este corupt. Trădarea criticii este o carte scrisă de un romancier important, care în trecut a fost membru supleant în CC, dar după Tezele din Iulie ’71, spuneam, Breban şi-a dat demisia, la Paris, în Le Monde, şi s-a întors în ţară, devenind unul dintre cei mai importanţi disidenţi din Estul Europei. O parte din iluştrii domniei sale colegi – e vorba, nota bene, de nume greu de trecut cu vederea: Manolescu, Adameşteanu, Doina Uricaru, bunăoară; dar există şi altele, din păcate pentru ei – se opresc, referindu-se la acest segment din cariera brebaniană până la acest dar, calomniindu-l astfel pe unul dintre cei mai mari romancieri români; o jumătate de adevăr este egal calomnie.

Marginalitatea în care a trăit şi a scris – fără a avea vreun venit – autorul Buneivestiri sub Ceauşescu, calomnia, zvonistica denigratoare – o industrie inventată, pusă la punct, perfectată şi folosită ca instrument de propagandă atât de organele represive de sub dictatură, cât şi de actualul GDS, pardon, CNSAS, nu-i aşa? – iată, în chip extrem de straniu, explicabil însă, continuă şi după ’89. O altă carte căreia i-am dedicat – în Contemporanul – o dezbatere în toamna anului 2008 este Iluziile literaturii române, semnată de domnul profesor Eugen Negrici, şi aceasta incomodă, scorţoasă, strălucită. Cred cu fermitate că aceste două cărţi, spuneam la acea conferinţă de acum circa doi ani, vor da o direcţie în literatura română; sunt, ambele, o provocare pentru spiritul critic, şi nu numai. Reprezintă un duş rece pentru critica română, dar nu mai puţin pentru societatea de azi, cu condiţia să aibă parte de o receptare adecvată, de o analiză critică lucidă, pertinentă – ceea ce, să recunoaştem încă o dată, ne lipseşte. Şi e un lucru de o gravitate extremă acesta.

Nu există, de bună seamă, spuneam, o decizie a Curţii de Apel în acest caz. Spun de bună seamă, fiindcă CNSAS a devenit, da, previzibil. Scenariul este, da, răs-cunoscut. La fel, au fost „linşaţi” public, la fel au fost supuşi oprobriului general Ştefan Augustin Doinaş, Nicolae Balotă, Cezar Ivănescu, Adrian Marino, Augustin Buzura, Eugen Uricaru, Ioan Groşan şi alţi scriitori, opera cărora face parte din patrimoniul spiritual al României. Tot din presă, aflăm că „CNSAS i-a verificat dosarul lui Breban în urma unei cereri făcute de Uniunea Scriitorilor” şi că Varujan Vogsanian intenţionează să pună în discuţie – parcă dormim şi visăm, zău!, ţineţi-vă bine – la şedinţa „Consiliului USR situaţia lui Breban, care este membru al acestui consiliu. Regula USR cere ca din funcţiiile de conducere să nu facă parte persoane care au probleme în ce priveşte colaborarea cu fosta Securitate”. (Nicolae Breban, la „judecata” colegilor de breaslă, în Adevărul, 7 aprilie 2011) Nicolae Breban nu a fost invitat la CNSAS, pentru a i se comunica decizia, pentru a i se solicita opinia, pentru a-i oferi, Doamne fereşte, prilejul să-şi susţină nevinovăţia; la ce bun? Prezumţia nevinovăţiei să mai existe oare în România? La ce bun? De vreme ce decizia este luată, verdictul este dat din start, iar ştirea este preluată din surse – fără nici un fel de semn întrebare – de întreaga presă; preluată, multiplicată fără drept de apel decât cu câteva excepţii, nu rareori, timide… La mijloc este, după cum se vorbeşte, decizia atotputernicului „partid” GDS, CNSAS – scuzaţi, pardon, era să le confund, nu-i aşa?

CNSAS nu avea nici un motiv să facă publice dosarele securiştilor imediat după 1989, cum s-a procedat în nu puţine ţări vecine abia ieşite din culoarul atroce al dictaturii, nu-i aşa? În consecinţă, sunt linşate victimele, în vreme ce călăii triumfă. Din ce motive să faci publice dosarele angajaţilor securităţii imediat după Revoluţia din 89, când poţi să scoţi de la dosar câte o filă atunci când cineva devine „prea curios” sau din cale afară de curajos sau, mai ştii?, începe abrupt să crească în sondaje, ca Mona Muscă, de pildă, ori are un prestigiu şi o Operă, ca Breban, care încurcă nu puţină lume prin spiritu-i radical şi care, ferească-te Bunul Dumnezeu, se atinge de „sfânta sfintelor”: Grupul de Dialog Social, nu-i aşa? Nu sunt acestea decât nişte întrebări; nimic mai mult, dar, nota bene, nici mai puţin. O întrebare bine formulată, nu rareori, însă, îşi conţine răspunsul; sau… greşesc?

În seara zilei de 6 aprilie 2011, când internetul, ziarele, agenţiile de ştiri au fost invadate de acest bine regizat „linşaj public” al unuia dintre cei mai importanţi romancieri români, l-am sunat pe Mircea Dinescu, ex-poetul erijat, spre ghinionul lui sărmanul, în „procuror al naţiunii”. Volubilul Mircea Dinescu a fost cam… monosilabic, da, cu subsemnata la telefon, ba mai mult decât atât: s-a cam bâlbâit de câteva ori, principalul argument adus în favoarea colaborării cu securitatea a autorului Animalelor bolnave fiind, ţineţi-vă bine...

– Ce să fac, dacă Nicolae a stat la taclale cu Pleşiţă?

Am mai aflat de la Mircea Dinescu că nu e obligatoriu să ai un angajament semnat cu securitatea, ca să fii acuzat de colaborare cu organele securităţii. Să înţeleg că, în limbajul dâmboviţean vorbind, merge şi aşa, va trece şi aşa acuza de colaborator al securităţii în „cazul Breban”, da? Tot atunci, în timpul aceleiaşi convorbiri, ex-poetul Dinescu mi-a adus la cunoştinţă că Breban poate – ca să vezi!, i se dă, totuşi, o şansă nesperată – să… se apere, ca şi când ar fi uitat cine este Breban, ca şi când n-ar fi ştiut cine este Breban sau ca şi când n-ar fi avut chef să-şi aducă aminte cine anume este Nicolae Breban.

Breban nu se va apăra, de bună seamă. Maramureşanul Breban va lovi în plin, atacând…, nu, nu CNSAS-ul – un organism cel puţin straniu, care bântuie societatea românească postdecembristă ca o fantomă, nu-i aşa? Breban va ataca „fabricatorii”, „făcătorii de dosare”, membrii de vârf ai CNSAS, între care, pare-se, figurează inclusiv dl Dinescu. (Apropo, mă întreb ce surprize am putea avea dacă am consulta stenogramele netrunchiate ale modului dlui Dinescu de „a sta la taclale” cu generali de securitate, cu dictatorul sau cu securiştii implantaţi la USR, pe vremuri… Cine urmează pe listele CNSAS dintre cei care au „stat la taclale” cu agenţi trimişi de securitatea ceauşistă, cu generali, colonei, grăbiţi să ancheteze fiecare scriitor, medic, inginer, fiecare intellectual de vârf, revenit din străinătate în România socialistă, pe vremuri, sub dictatură? Cine urmează, aşadar? Liiceanu? Dinescu? Pleşu? Patapievici? Sau, poate, subsemnata? Şi eu, apropo, am fost anchetată de securitate.)

Breban va apăra cei câţiva mari scriitori, denigraţi, calomniaţi ignobil de acest tot mai dubios CNSAS, care s-a discreditat complet, devenind tot mai penibil, tot mai fără... Dumnezeu. E limpede că CNSAS duce o politică antinaţională, atacând valorile care fac parte din patrimoniul spiritual al acestei ţări. E suficient să ne referim, iar şi iar, la nume ca Ştefan Augustin Doinaş, Nicolae Balotă, Cezar Ivănescu, Adrian Marino, Augustin Buzura, Eugen Uricaru, Ion Caraion.

CNSAS-ului nu-i va rămâne – prin „junii” săi calomniatori, prin recenţii denigratori ai romancierului Breban, prin funcţionarii bine plătiţi din bani publici de altfel, prin „junii făcători” de dosare, care vor fi atacaţi în instanţă, de astă dată, nominal pentru calomnie şi pentru un grosolan abuz în serviciu – decât un lucru „de nimic”: să-l linşeze la propriu pe Breban în Piaţa Universităţii, să-i împroaşte la propriu cu noroi statuia sau, de ce nu?, să-l ardă pe rug – ca în Evul Mediu, sau ca în alte vremuri, da – odată cu cărţile Măriei Sale, Autorul, adunate din bibliotecile lumii, nu-i aşa?



Breban nu are de pierdut nimic.

Absolut nimic.

Domnia Sa şi-a făcut datoria: s-a exprimat, urmându-şi orbeşte, maniacal, Vocaţia.

Teamă mi-e însă că dacă va reuşi CNSAS-ul, spuneam, să-l ardă pe autor, laolaltă cu toate cărţile scrise de d-sa, tomuri lângă alte tomuri, peste treizeci şi cinci de titluri, păstrate în bibliotecile lumii, va rămâne un gol în literatură română, greşesc?

Un gol greu de neglijat pentru biata literatură română majoră, cu modernitatea-i amputată, schilodită, trunchiată.



7 aprilie 2011



Eugen Simion

„Breban a fost împotriva lui Ceauşescu”





Cred că el cunoştea nişte generali de Securitate, discuta cu ei, dar asta nu înseamnă că a colaborat cu Securitatea. El nu are un angajament semnat. (…) Disidenţa lui a fost vizibilă. Fiind în Comitetul Central, a fost împotriva lui Ceauşescu. Cum se împacă cele două chestiuni? (…) Trebuie să existe o instanţă care să stabilească vinovăţia şi apoi publici informaţiile. Cine mai repară o imagine stricată?



Nicolae Breban la judecata

colegilor de breaslă, în Adevărul, 7 aprilie, 2011





Alex Ştefănescu

„O nedreptate strigătoare la cer”







Dragă Aura,

Acum două minute am vorbit la radio România Actualităţi în direct, prin telefon, şi iată în linii mari cam ce am spus: Eu, Alex. Ştefănescu, nu am colaborat niciodată, în niciun fel cu Securitatea, astfel încât nu am motive să fiu solidar cu scriitorii care au colaborat.

Ceea ce i se întâmplă însă lui Nicolae Breban este o nedreptate strigătoare la cer.

Dacă a schimbat la telefon câteva amabilităţi cu un general de Securitate, Nicolae Breban a făcut-o numai pentru a-şi publica romanele sau a obţine vize pentru plecări în străinătate. În loc să fie pedepsiţi moral cei care interziceau drepturi elementare, sunt puşi la zid scriitori obligaţi de situaţie să facă unele concesii ca să câştige acele drepturi.

Nicolae Pleşiţă apărea până nu demult la televizor şi declara, sfidând pe toată lumea, că nu regretă nimic şi că dacă ar întoarce timpul înapoi l-ar maltrata din nou pe Paul Goma, iar acest Nicolae Pleşiţă n-a fost pedepsit deloc, nici măcar moral. Pentru ca acum să fie supus oprobriului public un mare scriitor numai pentru că a stat de vorbă la telefon cu Nicolae Pleşiţă.

Înainte de 1989, doi erau prozatorii instalaţi în vârful ierarhiei literare: Marin Preda şi Nicolae Breban. Marin Preda a fost nevoit şi el să intre în PCR pentru a-şi păstra postul de director la Editura Cartea Românească.

Nicolae Breban a provocat de-a lungul timpului multe invidii, prin valoarea sa ieşită din comun. În plus, în ultima vreme, a devenit incomod prin cărţile sale de idei. Cred că aşa se explică această ultimă încercare de defăimare a sa.

Nu cred pentru nimic în lume că Nicolae Breban a fost informator în sensul propriu-zis al cuvântului, că se ducea conştiincios la Securitate să facă note informative etc. El are o anumită măreţie care nu-i îngăduie să se poarte astfel. Cred că pur şi simplu a fost curtenitor cu un general de Securitate, ceea ce este fără îndoială regretabil, dar nu blamabil. Tinerii de azi n-au cum să înţeleagă situaţia complicată de atunci. Recunosc, de exemplu, că şi eu o curtam pe vânzătoarea de la Alimentara ca să îmi pună deoparte o bucată de caşcaval.



Pentru Aura. Această declaraţie este reprodusă din memorie. Dacă îţi foloseşte la ceva poţi s-o publici, menţionând că am făcut-o în cadrul emisiunii matinale de mare audienţă realizate de Gabriel Basarabescu la Radio România Actualităţi, duminică, 10 aprilie 2011 la ora 7:50.







Ion Lazu

Noua poliţie politică: CNSAS





Prietene, am primit în seara asta un text de Aura Christi întru apărarea lui Nicolae Breban, l-am citit şi imediat l-am postat pe blogul meu de scriitor, cu convingerea că este obligatoriu să ascultăm şi cealaltă parte – auscultare et altera pars, cum spunea latinul. Iar în particular vreau să-ţi mărturisesc marea mea mâhnire în legătură cu ceea ce se revarsă de ani şi ani, cu metodă, asupra lumii scriitoriceşti din România. Am ajuns să cred că aceşti oameni care (indiferent unde sunt înregimentaţi şi de indicaţiile cui ascultă fără crâcnire), la intervale bine calculate, sau în funcţie de tensiunile sociale, scot la iveală încă un caz şi încă unul, aceste grupări malefice urmăresc să dea societăţii civile de la noi mai multe lovituri deodată, pe cât de nefondate tot pe-atât de destructive: mai întâi, să-i compromită pe scriitorii de primă linie, apoi să ne scârbească de noi înşine, să ne descurajeze că vom afla vreodată adevărul-adevărat, căci ni se va prezenta de fiecare dată numai ceea ce le convine lor să ne "servească"; şi mai observ că nu contenesc să ne ţină sub stres: cine mai urmează? Ce-o să mai iasă la iveală din acestă otrăvită Cutie a Pandorei, care se dovedeeşte a fi arhiva CNSAS, aşa cumau gestionat-o?! Şi încă alte multe obiective vor mai fi urmărind aceşti oameni, în jocurile lor diavoleşti (mereu bine plătiţi, mereu ascunşi privirii noastre, mereu jucând la două capete, schimbând strategii şi paliere fără păs, cu scopul „sănătos”, sută la sută românesc, de a se plasa mereu de partea câştigătorului).

Este pur şi simplu scandalos, revoltător şi exasperant să fim mereu la cheremul acestei noi poliţii politice, faţă de care rîşniţa securistă ni se arată a fi fost aproape medievală în ce priveşte mijloacele şi abordările. Atunci când pe omul de rând al acestei ţări, dar şi pe scriitor, ca reprezentant al conştiinţei de sine a unei naţiuni, îi oprimă zi de zi atâtea excrocherii la vedere, ostentative, deşănţate, de-un cinism vecin cu nebunia, atâta vreme cât pe aceşti contribuabili de mâna a doua îi excedează ştirile alarmante despre noi/vechi malversaţii, despre afaceri necurate, despre deturnările de fonduri uriaşe, despre abuzurile, protecţionismul etalat fără jenă, despre corupţia ce creşte în progresie geometrică etc etc, atunci când oamenii de bună credinţă, nefăţarnici, alâi acestei ţări ar dori să întrezărească o geană de lumină şi de speranţă întru mai bine, aceşti indivizi malefici aruncă piatra în victime bine alese, anume ca să ne deturneze atenţia, să ne dezbine de la eventuale acţiuni colective de protest pe o anumită problemă; şi mai urmăresc maleficii să ne inducă sentimentul că toţi, dar absolut toţi suntem nişte oameni de nimic, ce nu pot emite vreo pretenţie de onorabilitate; iar în final, să înţelegem o dată pentru totdeauna că măciuca (cea din vechea zicală, suficientă pentru un car de oale...) se află în mâinile lor şi ea se poate năpusti oricând, în capul oricui - căci toţi suntem vinovaţi, nu-i aşa? sau putem fi victimizaţi după bunul lor plac... Repet, profund afectat: Urâte vremuri am apucat – în locul mult doritei societăţi democratice!

Înşiruite de-a lungul acestor două decenii, cazurile unor Doinaş, Paleologu, Uricaru, şi ale altora, care ne-au răvăşit la vremea lor şi până la cele mai recente, ale lui Cezar Ivănescu, Marino, Groşan au întreţinut o atmosferă de suspiciune cu privire la scriitorimea noastră. În timp ce despre aportul substanţial adus clipă de clipă sistemului comunist de barzii ceauşeştilor, în frunte cu Eugen Barbu, cu Vadim şi Păunescu s-a indus ideea că ei n-ar fi fost nişte vânduţi şi trădători, ci nişte mari patrioţi, pe cât de talentaţi. Ca să zic aşa, Uniunea „nu putea să-i mai încapă”. Despre ofiţerii sub acoperire oricum e prea târziu să se mai facă vorbire, oricum abia sub democratură şi-au văzut visul cu ochii, din nişte slujbaşi cu regim de cazarmă, burftuluiţi de superiori şi urâţi/ocoliţi/dezavuaţi de toată lumea, acum au un statut de mari belferi, ei s-au infiltrat sus de tot, în sistemul neosecuristic dar şi în cel economic-financiar – ei au ajuns la putere discriminatorie, sunt „de neoprit-de neoprit”. Ei au toate motivele să ne privească de sus, să ne trateze ca pe o masă de manevră; ei ne sfidează, ei pun la cale „demascarea” incomozilor, mai exact a adversarilor direcţi, declaraţi, dar şi a celor care, prin prestigiul lor moral, prin valoarea recunoscută, le încurcă socotelile. Am scris despre toate acestea în Himera literaturii, am scris în presă: articolul Despre ce vorbim?, am reluat tema, cu argumente noi în textul Despre diferite forme de colaboraţionism şi de rezistenţă a scriitorilor în comunism. Articolele au fost preluate de alte reviste, inclusiv pe online. Însă, dragă Doamne, cine ţine azi socoteala de spusele scriitorului? Maleficii îşi continuă acţiunea de discreditare a valorilor culturale naţionale, aşa cum pe bună dreptate subliniază Aura Christi. Din ceea ce se crezuse a fi fost Uniunea scriitorilor pe vremea ceauşistă, un nucleu de rezistenţă şi demnitate, de opoziţie la regim, poate singurul de care dictatorul trebuia să ţină seama, din această realitate cunoscută nouă tuturor şi care a constituit mica noastră mândrie de breaslă, nu a rămas mai nimic, atacurile orchestrate ale neosecurităţii, venind pe neaşteptate, din toate laturile, au sfârşit prin a o şubrezi – ea devine de la o zi la alta o... himeră în care nu mai cred decât disperaţii. În ce mă priveşte, cu destui ani în urmă, scriam foarte tranşant despre toate acestea. Doream (ca şi alţi confraţi de bună credinţă) să ieşim din penumbra suspiciunilor veninoase, să despărţim uscatul de apă, adevărul de minciună - şi să putem merge înainte, eliberaţi de tarele trecutului ceauşisto-securistic. Îngrijorat de evoluţia negativă din lumea literară, credeam că a ne recunoaşte vina, câtă a fost, va asana terenul, va drena marele buboi; făceam apel la confraţi să dăm cărţile pe faţă, să ne eliberăm de trecutul mutilant. Un apel ca atâtea altele, căzut în gol.

Acum însă văd că „dezvăluirile nu au rezolvat chiar nimic, cred că mai curând au tras încă o perdea de fum între scriitor şi receptor, încât nu se mai deslişeşte albul de negru.

Se întrâmplă acest lucru descurajant: pe când cărţile noastre nu mai stârnesc interesul cuvenit/meritat, aşa-zisele trădări ale unor scriitori capătă datorită presei de sandal o gravitate disproporţionată. De parcă tot răul vine dispre breasla scriitorilor. O mârşavă deturmnare de sens, care le-a reuşit.

Nimeni nu spune, cu hotărâre: Staţi aşa, domnilor! Până aici! Au fost scriitorii cei care au adus răul în România? Sau cumva ei au încercat pe cât le-a fost cu putinţă să-l prezinte în adevăraţii săi termeni, să i se opună deci, prin simpul fapt că acreditau, cu argumentele talentului artistic, un alt sistem de valori? Nimeni din presă, nimeni din dezafectata societate civilă a noastră nu se desolidarizează de aceste malversaţiuni. Mă întreb: Este posibil să se treacă peste inimaginabila suferinţă a celor care au fost aruncaţi în temniţele comuniste pentru delict de opinie şi adesea chiar pentru mai puţin de-atât? Nu ne pune pe gânduri faptul că la un moment dat Constantin Noica, excedat de nenumăratele obstrucţii ce i se făceau, a izbucnit în lacrimi, şoptind: „Dar ce ţară este aceasta?” Nici faptul că Petre Ţuţea a ajuns să exclame, în libertate, faţă în faţă cu nimicnicia de fiecare zi a semenilor săi: „Am suferit 13 ani în închisoare pentru un popor de idioţi!” (El, care la Aiud declara cu pătrundere: „Nu noi facem onoare poporului, suferind în închisoare, ci poporul ne face onoare nouă!”)

Este imaginabil ceva mai oribil decît tratamentul la care a fost supus în ultima vreme un om şi o conştiinţă de talia lui Nicolae Balotă, (ridicat din tren, la nici 20 de ani, de securitate, pentru a fi citit cărţi interzise suferind două detenţii şi un domiciliu obligatoriu în Bărăgan). Acuzat a fi fost colaborator al securităţii, de cei împotriva cărora a scris rânduri remarcabile. Se întâmplă că am fost redactorul de carte, la Ideea Europeană a celor două volume memorialistice Caietul albastru, însumând peste 1100 pagini, după opinia mea una dintre cărţile esenţiale ale literaturii noastre. Desigur, trecută cu vederea în aceste vremuri de nestatornicie.

Acum, s-au întors cu toate armele destructive împotriva marelui romancier Nicolae Breban, unanim considerat unul dintre cei mai importanţi scriitori români de după război. S-a impus cu greutate, prin talent, împotriva datelor din dosar: fiu şi nepot de preoţi catolici, cu mari merite civice. După nenumărate obstrucţii, reuşind să se afirme ca scriitor de mare talent, este sedus de gestul lui Ceauşescu, din august 68, care se desolidarizase de acţiunea forţelor Tratatului de la Varşovia; deja pe val, om al succesului literar pe drept obţinut, este consternat de tezele din iunie, şi, în Franţa fiind, demisionează la modul demonstrativ din funcţia de redactor-şef al celei mai importante reviste literare, face declaraţii de desolidarizare faţă de Conducător. Revine în ţară , continuă să scrie şi, cu Bunavestire, în 1975, produce o adevărată panică la vârf, romanul având trimitere clară spre un alt Arturo Ui, de sorginte neaoşă. Ghici ciupercă ce-i! Este nevoit să se expatrieze. Revine printre primii, imediat după „evenimente” şi se angajază în viaţa civică. Sunt lucruri bine-cunoscute, în legătură cu scriitorul NB, un nume de referinţă, o personalitate care a fost mereu în centrul atenţiei. Acum ce-ar fi aceste „trăncăneli cu Pleşiţă”, la care se referă MD?

Un scriitor de carura lui Breban stârneşte în modul cel mai „firesc” idiosincrazii, disconfort spiritual, invidii de breaslă şi intoleranţa faţă de omul superior înzestrat, excepţia de la regulă. A scris peste 35 de romane, toate remarcabile. A scris apoi o serie de 5-6 cărţi de atitudine, dintre care citez: Confesiuni violente, Vinovaţi fără vină (Vinovăţia românească) - formulare în sine ofensatoare pentru românul neoş, convins de îndreptăţirea sa în lume, - Trădarea criticii, Aventurierii politicii româneşti etc. Cum este ştiut, autorul vine cu aprecieri critice, caută mobilurile unor eşecuri ale societăţii noastre sub comunism dar şi după aceea, analizează comportamentul generaţiei sale de scriitori, poate cea mai eroică generaţie, care a rupt-o cu proletcultismul şi a făcut racordul la literatura europeană a momentului, fără a uita recuperarea mesajului înaintaşilor. Toate astea au stârnit animozităţi, mefienţă, chiar resentimente din partea celor vizaţi...( cu o exprimare de-a autorului, aceşti scriitori „sunt văzuţi ca pesimişti sau chiar ca inamici”). Este vorba despre „fuga de vinovăţie, reflex, sindrom” bine cunoscut al naţiunii noastre.

Dar ce ar putea fi, în ultimă instanţă, acele „trăncăneli cu Pleşiţă”? Toată lumea a simţit ghiontul din coastă al securităţii. Dumneata, LIS, Aura Christi, după propria mărturisire, eu însumi. Scriitorul, în luptă cu cenzura, ajungea imediat pe listele de suspecţi. Azi pare o născocire abracadabrantă învinuirea pentru că ai citit sau ai răspândit o carte considerată „duşmănoasă”; că ai scris ce ai crezut de cuviinţă; că ai îndrăznit să transmiţi un manuscris peste graniţă. Toate astea erau reguli de fier la noi, la nivelul anilor 70-80 ai secolului XX, devenit secolul informaţiilor fără frontiere... Acum, ce-ar fi ciudat/suspect şi reprobabil pentru un scriitor de configuraţia lui NB , care, atacat în repetate rînduri de securitate, de inşi inferiori intelectualiceşte şi nu numai, venindu-i la îndemână, ca joc intelectual, peste sutele de intrigi din cărţile sale, s-a amuzat într-o joacă de-a şoarecele cu pisica, în ideea de a-l înşela pe înşelător, de a-l manipula pe manipulator şi în totul de a-l învinge pe teren propriu; N.Breban fiind o fire de luptător, de combatant impenitent. Toată această presupusă hârjoană fiind, (sunt convins!) pentru inepuizabilul Nicolae Breban nimic mai mult decât un „antrenament” în munca insidioasă a celui ce din imponderabilele traiului zilnic şi din intuiţii şi combinaţii mentale va face materia scrierilor sale creative. Ca să nu spun că vocaţia te face vulnerabil. Or, toate acestea, care îl însoţesc pe scriitor în viaţa personală, nu sunt decât chestiuni colaterale, servituţile pe care nu le poate evita creatorul de artă, iar nicidecum trăsăturile sale definitorii. Îl apreciem pe Hugo pentru Opera sa, pentru protestul său, pentru exilul impus şi autoimpus, iar nicidecum pentru trăncănelile sale cu amploaiaţii vremii.



http://www.ecomunicate.ro/comunicate-de-presa/arta-cultura-religie/3/breban-colaborator-al-securitatii-12238.html





„Cazul” Nicolae Breban





În data de 6 aprilie 2011, precum şi în zilele următoare, presa naţională a reprodus o ştire calomnioasă, abuzivă, distribuită pe canelele media naţionale (şi nu numai), intitulată calomnios CNSAS: Nicolae Breban a fost colaborator al securitaţii. Informaţia era însoţită de o succintă bio-bibliografie trunchiată, şi, în alte cazuri, de stenograma, trunchiată şi ea, câtorva convorbiri ale domnului Nicolae Breban cu generalul de Securitate N. Pleşiţă.

„Direcţia de investigaţie a constatat că Nicolae Alexandru Breban a fost colaborator al fostei Securităţi, au declarat, miercuri, surse din CNSAS. Decizia de colaborare în cazul Nicolae Breban a fost dată în martie, iar dosarul în care CNSAS cere constatarea calităţii de colaborator al Securităţii a scriitorului a fost înregistrat la Curtea de Apel Bucureşti – Secţia de contencios administrativ şi fiscal în 4 aprilie. Primul termen în procesul dintre CNSAS şi Nicolae Alexandru Breban a fost stabilit de instanţă pentru 12 septembrie.



Nicolae Breban, născut în 1934, la Baia Mare, este romancier şi eseist, precum şi directorul revistei Contemporanul, editată de Fundaţia Culturală Ideea Europeană. [Revista Contemporanul este editată de trustul Contemporanul – n.n.] El este unul dintre cei mai importanţi şi prolifici prozatori români contemporani. A debutat literar în revista Viaţa studenţească, în 1957. Opt ani mai târziu, Breban a publicat primul său roman, Francisca (tradus în limbile bulgară şi rusă), distins cu premiul „Ion Creangă” al Academiei Române. În 1966, îi urmează romanul În absenţa stăpânilor, iar în 1968, Animale bolnave, premiat de Uniunea Scriitorilor. Breban a fost redactor-şef al revistei România literară. Breban a semnat scenariul filmului „Răutăciosul adolescent”, precum şi scenariul şi regia filmului „Printre colinele verzi”, o ecranizare a romanului Animale bolnave, inclus în selecţia oficială a Festivalului Internaţional de la Cannes. În 1973, apare romanul Îngerul de gips, iar în 1975, versiunea în limba suedeză a romanului În absenţa stăpânilor. Nicolae Breban a mai publicat volumele Bunavestire (1977), Don Juan (1981), piesele de teatru Culoarul cu şoareci şi Bătrâna doamnă şi fluturele (1981 – 1982, Paris), ediţia franceză a romanului În absenţa stăpânilor (1983, Flammarion, Paris), Drumul la zid (1984), versiunea franceză a romanului Bunavestire (1985, Flammarion, Paris), Pândă şi seducţie (1991), volumul de versuri Elegii parisiene (1992), trilogia Amfitrion (1994) – Demonii mărunţi, Procuratorii, Alberta, Riscul în cultură (1997), Ziua şi noaptea (1998), Stricte amintiri literare (2001), Voinţa de putere (2001), Sensul vieţii. Memorii I (2003), Sensul vieţii. Memorii II (2004) şi Sensul vieţii. Memorii III (2006).” (sursa: MEDIAFAX)



Acest comunicat a fost emis, şi în consecinţă, preluat de mass media naţională, la 15.59, în data de 6 aprilie 2011, neconţinând, contrar uzanţelor, şi opinia „părţii vizate”, şi anume: opinia domnului acad. Nicolae Breban – ceea ce reprezintă, indiscutabil, o gafă, o elementară călcare a deontologiei profesionale. Ştirea a fost preluată, scriam într-un comunicat al subsemnatei, cu iuţeala fulgerului: „Breban – colaborator al securităţii? Da, am pus un semn de întrebare, absolut firesc în acest caz, deşi cunosc, de bună seamă răspunsul. Îl cunosc, de altfel, şi nu puţini jurnalişti, scriitori (de pildă, Dorin Tudoran, Cristian Teodorescu şi Emil Hurezeanu, zeloşii calomniatori ai romancierului, nu-i aşa?), colegi ai domnului acad. Nicolae Breban. Cu toate acestea... majoritatea a preluat ştirea abuzivă, grosolană. Ştirea calomnioasă a fost multiplicată cu o viteză, hélas, abracadabrantă, cu o iuţeală de vis, cu un spirit organizatoric formidabil, de necrezut când vorbim de iubita noastră, sărmana noastră, primitiva noastră România; mă gândesc... aşa, visător, că în cazul în care acea viteză, acea miraculoasă energie, grabă de a macula cu orice preţ un mare romancier, acea hărnicie de a răspândi o calomnie incredibilă ar fi fost folosite în sens constructiv, să zicem, la construcţia autostrăzilor în România, ţara noastră s-ar fi acoperit mirabil, peste noapte, de o reţea de autostrăzi mi-nu-na-te, care, din punct de vedere calitativ, ar fi bătut şoselele germane, zău! Nu puţine dintre ziare, aşadar, cotidiane, ediţii on line, agenţii de ştiri, au preluat, ca material «ilustrativ», cum ar veni, stenograma unor convorbiri purtate de romancierul Breban cu generalul de securitate Pleşiţă, convorbiri reproduse trunchiat. Aşa «se cuvine»: să reproduci informaţiile trunchiat – inclusiv, culmea!, succinta bio-bibliografie; când nu-ţi convine, se bricolează, se ajustează, iar la nevoie: se dă cu toporul, se dă cu barda, amputându-se o bună parte din biografia unui individ incomod, nu contează cine este el, ce anume a făcut în viaţă, nu contează că îi faci rău; în condiţiile enormei crize morale care clatină la rădăcini societatea românească, nu mai contează absolut nimic: poţi să spui ce vrei, cui vrei, despre oricine vrei, oriunde, oricând, oricum!!! – important e să omiţi tot ceea ce este strident într-un cadru dat, prestabilit, tot ce nu este „pe linie” GDS-sistă, «pe linie» CNSAS-isită, să smulgi din context, după cum îţi convine, imprimând, nu-i aşa?, unghiul din care „trebuie” citit un text, interpretată o ştire conform „ultimelor indicaţii de partid”, da? Şi din ce motive, mă rog frumos?”



La 17.19, în aceeaşi zi, realizând, probabil, că s-au încălcat elementarele reglementări existente în domeniu, mediafax distribuie un al doilea comunicat, nu-i aşa? Iată-l: „Nicolae Breban, despre decizia CNSAS: Nu am semnat niciodată un angajament cu Securitatea. Scriitorul Nicolae Breban a declarat pentru MEDIAFAX că nu a semnat niciodată un angajament cu Securitatea, nu a dat nicio informaţie scrisă Securităţii, considerând decizia CNSAS drept «o lucrătură» a cuiva care vrea să-i murdărească numele. Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii (CNSAS) a cerut Curţii de Apel Bucureşti să constate calitatea de colaborator al fostei Securităţi a scriitorului Nicolae Breban. Direcţia de investigaţie a constatat că Nicolae Alexandru Breban a fost colaborator al fostei Securităţi, au declarat, miercuri, surse din CNSAS. În schimb, scriitorul Nicolae Breban spune că decizia CNSAS nu are niciun fel de fundament.

«Este o lucrătură a cuiva care vrea să-mi murdărească numele. În perioada aia erau sute de scriitori şicanaţi, dar eu niciodată n-am dat vreo informaţie scrisă Securităţii şi nici nu am semnat niciodată un angajament. Eu am fost unul dintre cei mai atacaţi scriitori în comunism, romanul meu Bunavestire a fost foarte atacat, toată presa de partid m-a atacat», a spus Nicolae Breban. El a precizat că, în prezent, se află în Spania şi va reveni în România în circa o lună, moment în care va face o conferinţă de presă. Breban a precizat că a relatat şi în memoriile lui, care «din păcate" nu sunt citite, cele două anchete culturale în care a fost cercetat de Securitate, anchete la care a participat şi fostul general de Securitate Nicolae Pleşiţă. «Am fost anchetat de două ori de Securitate şi în acele momente l-am cunoscut pe Pleşiţă. Prima anchetă culturală a fost în legătură cu confiscarea manuscrisului romanului meu «Bunavestire» de la Coeckelberghs (editorul René Coeckelberghs, n.r.), care urma să-l publice în Suedia. Romanul meu «Bunavestire» a fost oprit în ţară de la publicare, timp de trei ani, de către Securitate şi doream să îl public în Suedia. Dar Securitatea şi Poliţia de frontieră au confiscat manuscrisul şi eu am fost anchetat de o comisie a Securităţii. Atunci l-am cunoscut şi pe Pleşiţă. Ei m-au rugat să scriu o declaraţie în care să spun de ce i-am încredinţat unui editor străin manuscrisul meu. Eu am explicat că sunt autorul manuscrisului şi proprietarul lui şi nu îl dădeam pentru a fi publicat, pentru că nu doream să îl implic pe Coeckelberghs. Aceasta este singura declaraţie scrisă pe care am dat-o la Securitate», a spus Nicolae Breban.

Potrivit lui Breban, cea de-a doua anchetă a avut loc atunci când Securitatea a aflat că a trimis manuscrisul său pentru romanul Bunavestire în străinătate, prin intermediul unei ambasade. «M-au anchetat din nou şi atunci l-am întâlnit din nou pe Pleşiţă», a mai spus Breban. El a precizat că cele două anchete ale Securităţii au avut loc înainte de anul 1977. Romanul Bunavestire al lui Breban a apărut în 1977, la Iaşi , la Editura Junimea. «lterior, romanul meu Bunavestire a fost cel mai criticat roman apărut sub comunism. Toată presa de partid m-a atacat", a mai spus Nicolae Breban.

Totodată, Breban a amintit că, în 1971, a protestat faţă de politica regimului comunist într-un material pentru publicaţia franceză Le Monde, când şi-a anunţat şi demisia de la conducerea publicaţiei România literară. «Ulterior s-a propus excluderea mea din biroul Uniunii Scriitorilor», a mai spus Breban. Pe de altă parte, Nicolae Breban a spus că în Spania, unde se află în prezent, a finalizat un nou roman Jocul şi fuga. Totodată, el a precizat că urmează să îi fie publicată în curând o nouă carte, Singura cale. Decizia de colaborare în cazul Nicolae Breban a fost dată în martie, iar dosarul în care CNSAS cere constatarea calităţii de colaborator al Securităţii a scriitorului a fost înregistrat la Curtea de Apel Bucureşti – Secţia de contencios administrativ şi fiscal în 4 aprilie. Primul termen în procesul dintre CNSAS şi Nicolae Alexandru Breban a fost stabilit de instanţă pentru 12 septembrie. Nicolae Breban, născut în 1934, la Baia Mare, este romancier şi eseist, precum şi directorul revistei Contemporanul, editată de Fundaţia Culturală Ideea Europeană. El este unul dintre cei mai importanţi şi prolifici prozatori români contemporani.”

Dacă s-ar face o radiogramă referitoare la preluarea celor două comunicate, în care este reprodusă şi o succintă bio-bibliografie trunchiată – nici un cuvânt despre disidenţa autorului Buneivestiri! – s-ar constata, de bună seamă, care dintre acestea predomină. E nevoie să precizez?

Aura Christi











Aura Christi

Breban – colaborator al securităţii?



„Alte popoare au sfinţi, grecii au înţelepţi.

S-a spus, pe drept cuvânt, că un popor nu se caracterizează

atât prin oamenii mari pe care îi are, ci mai mult prin felul în care îi recunoaşte

şi îi stimează pe aceştia.”



Friedrich Nietzsche





Autorul Buneivestiri, Nicolae Breban, născut la Baia Mare, în data de 1 februarie 1934, este fiul preotului greco-catolic, Vasile Breban, închis sub unguri. Bunicul său, Nicolae Breban, protopop în comuna Cicârlău, a înălţat o catedrală, graţie eforturilor d-sale luând fiinţă, după cum se ştie, câteva şcoli în Ardeal. Breban debutează târziu, purtând mai bine de un deceniu, stigmatul de „duşman al poporului”, purtând „steaua galbenă” a individului – în percepţia cerberilor regimului comunist – cu o provenienţă „suspectă”. Aceeaşi problemă, legată de „originile nesănătoase”, o au, de altfel, şi alţi colegi de generaţie ai d-sale – generaţie numită de criticii literari, şaizecistă, una dintre cele mai strălucite, date culturii române în perioada postbelică – Nichita Stănescu, nepot de general alb-gardist: Cereaciukin, Matei Călinescu, fiu de burghezi şi intelectuali din perioada interbelică, Cezar Baltag, fiu de preot basarabean.

Breban debutează târziu, la 31 de ani, strălucit, în 1965, cu romanul Francisca, prezentat de Matei Călinescu. Publică, apoi, imediat, În absenţa stăpânilor (1966), având o incredibilă ascensiune, un urcuş destinal fulminant, după ce dictatorul se opune făţiş invadării Cehoslovaciei lui Alexander Dubček – Uniunea Sovietică şi aliaţii din Pactul de la Varşovia, cu excepţia României, după cum se ştie, invadează Cehoslovacia – moment istoric crucial care dă fiinţă fenomenului de eliberare politică numit „Primăvara de la Praga”. Anul 1968, de bună seamă, a schimbat, apropo, lumea, „chiar dacă vă convine sau nu”, susţine deputatul european Daniel Cohn-Bendit. 1968 a schimbat în esenţe inclusiv România, după marasmul proletcultist iscându-se o boare de liberalizare, care a stârnit simpatia, ba chiar admiraţia a nu puţini intelectuali români faţă de Ceauşescu. În acel context, Breban cunoaşte – cu vorbele marelui critic Eugen Negrici – „o glorie de neegalat”. Astfel, după primele două romane, în 1968 – an declarat de critica de specialitate drept an al romanului! – vede lumina tiparului Animale bolnave. În acel context istoric de liberalizare, la Congresul al X-lea al PCR, din 6-12 august 1969, tânărul Breban este ales membru supleant al Comitetului Central. În 1971, are loc premiera filmului artistic Printre colinele verzi (scenariul și regia de Nicolae Breban), o ecranizare a romanului Animale bolnave.

„Filmul nu este agreat de către oficialitățile comuniste – notează Laura Pavel în nota biobliografică inserată la începutul volumului Breban 70 (Editura Ideea Europeană, 2004) – fiind inclus însă în selecția oficială a Festivalului Internațional de la Cannes. Prezent la Paris , cu acest prilej, Nicolae Breban este șocat de Tezele din Iulie, prin care Ceaușescu va declanșa, după model maoist, revoluția culturală. Dezavuând public politica regimului din România, prin interviuri acordate presei occidentale, scriitorul își anunță, în semn de protest, demisia din funcția de redactor-șef al României literare”. În jurnalul său, intitulat Un român la Paris , Dumitru Ţepeneag – singurul cetăţean român (după Regele Mihai I), căruia i s-a retras cetăţenia prin decret prezidenţial – nota, referitor la acea radicală ruptură brebaniană cu sistemul ceauşist, următoarele:



„22 septembrie 1971. În sfârșit, Le Monde a publicat și articolul despre Breban: «Craignant un retour au dogmatisme, le rédacteur en chef de la revue La Roumanie littéraire donne sa démission» (...) 23 septembrie 1971. Știrea despre demisia lui Breban a fost reluată de mai multe ziare franceze, engleze, germane. Breban se simte foarte mândru”.



În data de 16 februarie 1971, în România, „are loc ședința comună a comitetului organizației de partid și a biroului Uniunii Scriitorilor, în care este incriminat faptul că” Breban „și-a prelungit șederea în străinatate, fără să aibă dezlegare la plecarea din țară decât pentru o perioadă limitată” și, citiţi cu atenţie?,



„se propune excluderea lui Nicolae Breban din biroul Uniunii, precum și excluderea sa din rândurile membrilor supleanți ai CC al PCR și din rândurile membrilor PCR. În aceeași zi, în ședința de lucru a CC al PCR, propunerile confraților sunt însușite și supuse spre aprobarea plenarei Comitetului Central. (s.n.) Întors în țară în luna aprilie, după o călătorie prelungită în Franţa și R.F. Germania, refuzând însă să se autoexileze, scriitorul devenise indezirabil pentru autoritățile comuniste. (s.n.) Este marginalizat, supravegheat și împiedicat să mai călătorească în străinătate până în 1975, deși obținuse deja și cetățenia germană. Înfruntând aceste condiții potrivnice, el se consacră, în exclusivitate, scrisului, fiind, după mărturisirea sa, «singurul meu răspuns posibil, firesc, deși paradoxal pentru unii»”.



Breban intră, aşadar, în marginalitate socială. Publică o dată la câţiva ani câte un roman, luptând cu organismele cenzurii comuniste. Una dintre cele mai acerbe lupte cu cenzura romancierul o duce pentru publicarea uneia dintre capodoperele sale, Bunavestire, refuzate de Editurile Cartea Românescă şi Eminescu. Este anchetat de securitate. În acel context, al anchetelor la securitate, îl cunoaşte şi pe generalul de securitate Nicolae Pleşiţă. Romanul Bunavestire vede, totuşi, lumina tiparului în 1977 la Editura Junimea din Iaşi şi este atacat virulent în plenara C.C. al P.C.R. din 28-29 iunie 1977, atac preluat fără crâcnire de întreaga presă de partid şi cea literară din ţară. Şi ceva mai târziu – un element nelipsit de interes, de altfel – de Europa Liberă, într-un text comandat de Monica Lovinescu unui… individ, care s-a dovedit a fi… un fervent colaborator al securităţii!

Având cetăţenie germană şi, respectiv, paşaport german – Mama romancierului, Olga Constanța Esthera Böhmler-Breban vine dintr-o familie de nemţi emigraţi din Alsacia – Breban călătoreşte în străinătate, stabilindu-se, într-un târziu, la Paris, şi continuând, maniacal, să scrie şi să publice în ţară, la prestigioase Case de Edituri din străinătate, inclusiv trei romane la prestigioasa editură pariziană Flammarion. Revoluţia din 1989 îl readuce din exil acasă, în România, unde domnul Andrei Pleşu, în primăvara anului 1990, îl invită să preia revista Contemporanul, înfiinţată la 1881 şi editată, la ora actuală, de trustul Contemporanul. Da. Autorul Buneivestiri se întoarce definitiv în România, ţara în care Nicolae Breban s-a născut şi a creat o operă romanescă de prim rang, devenind unul dintre cei mai mari scriitori români. Unul dintre cei mai atacaţi scriitori români. Unul dintre cei mai izolaţi scriitori români. Unul dintre cei mai calomniaţi scriitori români.

Breban scrie şi publică ritmic: romane, eseu, poezie, traduceri, teatru. Este iubit şi denigrat în egală măsură. Este aplaudat, calomniat… Este invidiat şi adulat în egală măsură pentru uriaşa-i forţă creatoare de nestăvilit, pentru forţa de a fi el însuşi, de a fi liber, unic, vulcanic, intempestiv, covârşitor de viu, pentru forţa-i de a fi un soi de pegas năbădăios şi genial, un cal de cursă lungă, imposibil de îmblânzit de nici una dintre dictaturi, inclusiv de cea postdecembristă, „de catifea”, după cum i s-a spus nu o dată. Vocaţia lui nu este, n-a fost niciodată, vorbind în limbajul lui Napoleon, politica; Vocaţia d-sale este, previzibil până la monotonie, Romanul. Romanul polifonic, clasic, romanul ca o construcţie enormă, aşa cum l-au văzut, l-au visat uriaşii: Dostoievski, Tolstoi, Proust, Musil.



...La circa o lună după ce romancierul împlineşte 77 ani, la circa 35 de ani scurşi de la publicarea, în 1977, a romanului Bunavestire, în anul de graţie 2011, în Postul Sfintelor Sărbători Pascale, aflăm, cu surprindere, că, brrrr, surse din Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii (CNSAS) susţin faptul că „Nicolae Alexandru Breban a fost colaborator al fostei Securităţi”. Aflăm din aceeaşi sursă (ca şi când ai citi un raport al securităţii, şi nu rezultatele unei investigaţii, nu-i aşa?) că „Direcţia de investigaţie a constatat că Nicolae Alexandru Breban a fost colaborator al fostei Securităţi, au declarat, miercuri, surse din CNSAS” şi că „Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii (CNSAS) a cerut Curţii de Apel Bucureşti să constate calitatea de colaborator al fostei Securităţi a scriitorului Nicolae Breban”. Nu există, aşadar, o decizie a Curţii de Apel. Există o constatare a Direcţiei de investigaţie, conform căreia „Nicolae Alexandru Breban a fost colaborator al fostei Securităţi”. Constatarea abuzivă, grosolană, calomnioasă este preluată de întreaga presă naţională; şi nu numai de cea naţională. Curios, lucrurile – în condiţiile dictaturii cu papion instaurate de câţiva ani în ţară – se întâmplă întrucâtva ca în 1977, când romanul Bunavestire a fost, spuneam, atacat virulent în plenara CC al PCR din 28-29 iunie 1977. (Vezi, în această ordine de idei, un dosar ce conţine un fragment din atacul brutal la adresa romanului şi a autorului, proferat în Plenara CC al PCR de către Titus Popovici, în Bunavestire, Ediţia a IV-a, cu un argument al autorului, prefaţă, tabel cronologic şi note de Laura Pavel, Editura Paralela 45, 2002). Iar acel atac virulent a fost preluat – într-un sălbatic regim dictatorial – de întreaga presă de partid din ţară . „Alte măşti, aceeaşi piesă,/Alte guri, aceeaşi gamă,/Amăgit atât de-adese/Nu spera şi nu ai teamă.”



Breban – colaborator al securităţii?

Da, am pus un semn de întrebare, absolut firesc în acest caz, deşi cunosc, de bună seamă răspunsul. Îl cunosc, de altfel, şi nu puţini jurnalişti, scriitori (de pildă, Dorin Tudoran, Cristian Teodorescu şi Emil Hurezeanu, zeloşii calomniatori ai romancierului, nu-i aşa?), colegi ai domnului acad. Nicolae Breban. Cu toate acestea... majoritatea a preluat ştirea abuzivă, grosolană. Ştirea calomnioasă a fost multiplicată cu o viteză, hélas, abracadabrantă, cu o iuţeală de vis, cu un spirit organizatoric formidabil, de necrezut când vorbim de iubita noastră, sărmana noastră, primitiva noastră România; mă gândesc... aşa, visător, că în cazul în care acea viteză, acea miraculoasă energie, grabă de a macula cu orice preţ un mare romancier, acea hărnicie de a răspândi o calomnie incredibilă ar fi fost folosite în sens constructiv, să zicem, la construcţia autostrăzilor în România, ţara noastră s-ar fi acoperit mirabil, peste noapte, de o reţea de autostrăzi mi-nu-na-te, care, din punct de vedere calitativ, ar fi bătut şoselele germane, zău! Nu puţine dintre ziare, aşadar, cotidiane, ediţii on line, agenţii de ştiri, au preluat, ca material „ilustrativ”, cum ar veni, stenograma unor convorbiri purtate de romancierul Breban cu generalul de securitate Pleşiţă, convorbiri reproduse trunchiat. Aşa „se cuvine”: să reproduci informaţiile trunchiat – inclusiv, culmea!, succinta bio-bibliografie; când nu-ţi convine, se bricolează, se ajustează, iar la nevoie: se dă cu toporul, se dă cu barda, amputându-se o bună parte din biografia unui individ incomod, nu contează cine este el, ce anume a făcut în viaţă, nu contează că îi faci rău; în condiţiile enormei crize morale care clatină la rădăcini societatea românească, nu mai contează absolut nimic: poţi să spui ce vrei, cui vrei, despre oricine vrei, oriunde, oricând, oricum!!! – important e să omiţi tot ceea ce este strident într-un cadru dat, prestabilit, tot ce nu este „pe linie” GDS-sistă, „pe linie” CNSAS-isită, să smulgi din context, după cum îţi convine, imprimând, nu-i aşa?, unghiul din care „trebuie” citit un text, interpretată o ştire conform „ultimelor indicaţii de partid”, da? Şi din ce motive, mă rog frumos?



„Eugen Simion: Niciodată nu se spune, nu s-a vorbit, de pildă, ce reprezintă grupul GDS în lumea literară de astăzi. Este pentru prima dată când văd şi eu un scriitor că vorbeşte, scrie cinstit despre toate aceste lucruri: ce este cu emigraţia românească, cu exilul românesc şi aşa mai departe. Toată lumea are un fel de complex: să nu zică asta, să nu se supere – dacă se supără cineva care e foarte puternic, îl taie de pe toate listele – şi aşa mai departe. Ceea ce se întâmplă, s-a întâmplat.

Aura Christi: De 20 de ani, domnule profesor, suntem tăiaţi de pe toate listele… E o informaţie aceasta şi nimic altceva.

Eugen Simion: Vă miraţi că nu am fost de douăzeci de ani în această lume? Nu am fost, pentru că am fost marginalizaţi! Foarte dur şi fără prea multe comentarii...”



Am reprodus adineaori un fragment din conferinţa organizată de revista Contemporanul în noiembrie 2009 pe marginea volumului-eveniment Trădarea criticii, scris de Nicolae Breban şi apărut la Editura Ideea Europeană. Trădarea criticii – o carte incomodă, scorţoasă, în care Breban aşează faţă în faţă două realităţi: cea dejisto-stalinistă şi cea postdecembristă, asemănătoare şi în următorul punct: modul în care sunt tratate personalităţile majore ale culturii române, acestea fiind marginalizate, după cum susţineam şi alte dăţi, denigrate, un rol important în această ordine de idei revenindu-le Grupului de Dialog Social – un grup transformat în sectă culturală ultraexclusivistă – şi CNSAS-ului. Trădarea… este, aşadar, repet, o carte incomodă, crispantă, provocatoare; un opus şocant pentru unele spirite, un volum polemic, care va deranja, în continuare, nu puţine spirite. (Ca şi Aventurierii politicii româneşti. O istorie dramatică a prezentului – un opus brebanian incendiar, publicat de curând în format digital de Editura CorectBooks, apoi, în format clasic, de Editura Muzeului Naţional al Literaturii Române.) deranjează şi va deranja cu atât mai mult, cu cât patetismul brebanian, de sorginte elină, este de o luciditate greu de contestat, atenţie, dacă spiritul nu-ţi este corupt. Trădarea criticii este o carte scrisă de un romancier important, care în trecut a fost membru supleant în CC, dar după Tezele din Iulie ’71, spuneam, Breban şi-a dat demisia, la Paris, în Le Monde, şi s-a întors în ţară, devenind unul dintre cei mai importanţi disidenţi din Estul Europei. O parte din iluştrii domniei sale colegi – e vorba, nota bene, de nume greu de trecut cu vederea: Manolescu, Adameşteanu, Doina Uricaru, bunăoară; dar există şi altele, din păcate pentru ei – se opresc, referindu-se la acest segment din cariera brebaniană până la acest dar, calomniindu-l astfel pe unul dintre cei mai mari romancieri români; o jumătate de adevăr este egal calomnie.

Marginalitatea în care a trăit şi a scris – fără a avea vreun venit – autorul Buneivestiri sub Ceauşescu, calomnia, zvonistica denigratoare – o industrie inventată, pusă la punct, perfectată şi folosită ca instrument de propagandă atât de organele represive de sub dictatură, cât şi de actualul GDS, pardon, CNSAS, nu-i aşa? – iată, în chip extrem de straniu, explicabil însă, continuă şi după ’89. O altă carte căreia i-am dedicat – în Contemporanul – o dezbatere în toamna anului 2008 este Iluziile literaturii române, semnată de domnul profesor Eugen Negrici, şi aceasta incomodă, scorţoasă, strălucită. Cred cu fermitate că aceste două cărţi, spuneam la acea conferinţă de acum circa doi ani, vor da o direcţie în literatura română; sunt, ambele, o provocare pentru spiritul critic, şi nu numai. Reprezintă un duş rece pentru critica română, dar nu mai puţin pentru societatea de azi, cu condiţia să aibă parte de o receptare adecvată, de o analiză critică lucidă, pertinentă – ceea ce, să recunoaştem încă o dată, ne lipseşte. Şi e un lucru de o gravitate extremă acesta.

Nu există, de bună seamă, spuneam, o decizie a Curţii de Apel în acest caz. Spun de bună seamă, fiindcă CNSAS a devenit, da, previzibil. Scenariul este, da, răs-cunoscut. La fel, au fost „linşaţi” public, la fel au fost supuşi oprobriului general Ştefan Augustin Doinaş, Nicolae Balotă, Cezar Ivănescu, Adrian Marino, Augustin Buzura, Eugen Uricaru, Ioan Groşan şi alţi scriitori, opera cărora face parte din patrimoniul spiritual al României. Tot din presă, aflăm că „CNSAS i-a verificat dosarul lui Breban în urma unei cereri făcute de Uniunea Scriitorilor” şi că Varujan Vogsanian intenţionează să pună în discuţie – parcă dormim şi visăm, zău!, ţineţi-vă bine – la şedinţa „Consiliului USR situaţia lui Breban, care este membru al acestui consiliu. Regula USR cere ca din funcţiiile de conducere să nu facă parte persoane care au probleme în ce priveşte colaborarea cu fosta Securitate”. (Nicolae Breban, la „judecata” colegilor de breaslă, în Adevărul, 7 aprilie 2011) Nicolae Breban nu a fost invitat la CNSAS, pentru a i se comunica decizia, pentru a i se solicita opinia, pentru a-i oferi, Doamne fereşte, prilejul să-şi susţină nevinovăţia; la ce bun? Prezumţia nevinovăţiei să mai existe oare în România? La ce bun? De vreme ce decizia este luată, verdictul este dat din start, iar ştirea este preluată din surse – fără nici un fel de semn întrebare – de întreaga presă; preluată, multiplicată fără drept de apel decât cu câteva excepţii, nu rareori, timide… La mijloc este, după cum se vorbeşte, decizia atotputernicului „partid” GDS, CNSAS – scuzaţi, pardon, era să le confund, nu-i aşa?

CNSAS nu avea nici un motiv să facă publice dosarele securiştilor imediat după 1989, cum s-a procedat în nu puţine ţări vecine abia ieşite din culoarul atroce al dictaturii, nu-i aşa? În consecinţă, sunt linşate victimele, în vreme ce călăii triumfă. Din ce motive să faci publice dosarele angajaţilor securităţii imediat după Revoluţia din 89, când poţi să scoţi de la dosar câte o filă atunci când cineva devine „prea curios” sau din cale afară de curajos sau, mai ştii?, începe abrupt să crească în sondaje, ca Mona Muscă, de pildă, ori are un prestigiu şi o Operă, ca Breban, care încurcă nu puţină lume prin spiritu-i radical şi care, ferească-te Bunul Dumnezeu, se atinge de „sfânta sfintelor”: Grupul de Dialog Social, nu-i aşa? Nu sunt acestea decât nişte întrebări; nimic mai mult, dar, nota bene, nici mai puţin. O întrebare bine formulată, nu rareori, însă, îşi conţine răspunsul; sau… greşesc?

În seara zilei de 6 aprilie 2011, când internetul, ziarele, agenţiile de ştiri au fost invadate de acest bine regizat „linşaj public” al unuia dintre cei mai importanţi romancieri români, l-am sunat pe Mircea Dinescu, ex-poetul erijat, spre ghinionul lui sărmanul, în „procuror al naţiunii”. Volubilul Mircea Dinescu a fost cam… monosilabic, da, cu subsemnata la telefon, ba mai mult decât atât: s-a cam bâlbâit de câteva ori, principalul argument adus în favoarea colaborării cu securitatea a autorului Animalelor bolnave fiind, ţineţi-vă bine...

– Ce să fac, dacă Nicolae a stat la taclale cu Pleşiţă?

Am mai aflat de la Mircea Dinescu că nu e obligatoriu să ai un angajament semnat cu securitatea, ca să fii acuzat de colaborare cu organele securităţii. Să înţeleg că, în limbajul dâmboviţean vorbind, merge şi aşa, va trece şi aşa acuza de colaborator al securităţii în „cazul Breban”, da? Tot atunci, în timpul aceleiaşi convorbiri, ex-poetul Dinescu mi-a adus la cunoştinţă că Breban poate – ca să vezi!, i se dă, totuşi, o şansă nesperată – să… se apere, ca şi când ar fi uitat cine este Breban, ca şi când n-ar fi ştiut cine este Breban sau ca şi când n-ar fi avut chef să-şi aducă aminte cine anume este Nicolae Breban.

Breban nu se va apăra, de bună seamă. Maramureşanul Breban va lovi în plin, atacând…, nu, nu CNSAS-ul – un organism cel puţin straniu, care bântuie societatea românească postdecembristă ca o fantomă, nu-i aşa? Breban va ataca „fabricatorii”, „făcătorii de dosare”, membrii de vârf ai CNSAS, între care, pare-se, figurează inclusiv dl Dinescu. (Apropo, mă întreb ce surprize am putea avea dacă am consulta stenogramele netrunchiate ale modului dlui Dinescu de „a sta la taclale” cu generali de securitate, cu dictatorul sau cu securiştii implantaţi la USR, pe vremuri… Cine urmează pe listele CNSAS dintre cei care au „stat la taclale” cu agenţi trimişi de securitatea ceauşistă, cu generali, colonei, grăbiţi să ancheteze fiecare scriitor, medic, inginer, fiecare intellectual de vârf, revenit din străinătate în România socialistă, pe vremuri, sub dictatură? Cine urmează, aşadar? Liiceanu? Dinescu? Pleşu? Patapievici? Sau, poate, subsemnata? Şi eu, apropo, am fost anchetată de securitate.)

Breban va apăra cei câţiva mari scriitori, denigraţi, calomniaţi ignobil de acest tot mai dubios CNSAS, care s-a discreditat complet, devenind tot mai penibil, tot mai fără... Dumnezeu. E limpede că CNSAS duce o politică antinaţională, atacând valorile care fac parte din patrimoniul spiritual al acestei ţări. E suficient să ne referim, iar şi iar, la nume ca Ştefan Augustin Doinaş, Nicolae Balotă, Cezar Ivănescu, Adrian Marino, Augustin Buzura, Eugen Uricaru, Ion Caraion.

CNSAS-ului nu-i va rămâne – prin „junii” săi calomniatori, prin recenţii denigratori ai romancierului Breban, prin funcţionarii bine plătiţi din bani publici de altfel, prin „junii făcători” de dosare, care vor fi atacaţi în instanţă, de astă dată, nominal pentru calomnie şi pentru un grosolan abuz în serviciu – decât un lucru „de nimic”: să-l linşeze la propriu pe Breban în Piaţa Universităţii, să-i împroaşte la propriu cu noroi statuia sau, de ce nu?, să-l ardă pe rug – ca în Evul Mediu, sau ca în alte vremuri, da – odată cu cărţile Măriei Sale, Autorul, adunate din bibliotecile lumii, nu-i aşa?



Breban nu are de pierdut nimic.

Absolut nimic.

Domnia Sa şi-a făcut datoria: s-a exprimat, urmându-şi orbeşte, maniacal, Vocaţia.

Teamă mi-e însă că dacă va reuşi CNSAS-ul, spuneam, să-l ardă pe autor, laolaltă cu toate cărţile scrise de d-sa, tomuri lângă alte tomuri, peste treizeci şi cinci de titluri, păstrate în bibliotecile lumii, va rămâne un gol în literatură română, greşesc?

Un gol greu de neglijat pentru biata literatură română majoră, cu modernitatea-i amputată, schilodită, trunchiată.



7 aprilie 2011



Eugen Simion

„Breban a fost împotriva lui Ceauşescu”





Cred că el cunoştea nişte generali de Securitate, discuta cu ei, dar asta nu înseamnă că a colaborat cu Securitatea. El nu are un angajament semnat. (…) Disidenţa lui a fost vizibilă. Fiind în Comitetul Central, a fost împotriva lui Ceauşescu. Cum se împacă cele două chestiuni? (…) Trebuie să existe o instanţă care să stabilească vinovăţia şi apoi publici informaţiile. Cine mai repară o imagine stricată?



Nicolae Breban la judecata

colegilor de breaslă, în Adevărul, 7 aprilie, 2011





Alex Ştefănescu

„O nedreptate strigătoare la cer”







Dragă Aura,

Acum două minute am vorbit la radio România Actualităţi în direct, prin telefon, şi iată în linii mari cam ce am spus: Eu, Alex. Ştefănescu, nu am colaborat niciodată, în niciun fel cu Securitatea, astfel încât nu am motive să fiu solidar cu scriitorii care au colaborat.

Ceea ce i se întâmplă însă lui Nicolae Breban este o nedreptate strigătoare la cer.

Dacă a schimbat la telefon câteva amabilităţi cu un general de Securitate, Nicolae Breban a făcut-o numai pentru a-şi publica romanele sau a obţine vize pentru plecări în străinătate. În loc să fie pedepsiţi moral cei care interziceau drepturi elementare, sunt puşi la zid scriitori obligaţi de situaţie să facă unele concesii ca să câştige acele drepturi.

Nicolae Pleşiţă apărea până nu demult la televizor şi declara, sfidând pe toată lumea, că nu regretă nimic şi că dacă ar întoarce timpul înapoi l-ar maltrata din nou pe Paul Goma, iar acest Nicolae Pleşiţă n-a fost pedepsit deloc, nici măcar moral. Pentru ca acum să fie supus oprobriului public un mare scriitor numai pentru că a stat de vorbă la telefon cu Nicolae Pleşiţă.

Înainte de 1989, doi erau prozatorii instalaţi în vârful ierarhiei literare: Marin Preda şi Nicolae Breban. Marin Preda a fost nevoit şi el să intre în PCR pentru a-şi păstra postul de director la Editura Cartea Românească.

Nicolae Breban a provocat de-a lungul timpului multe invidii, prin valoarea sa ieşită din comun. În plus, în ultima vreme, a devenit incomod prin cărţile sale de idei. Cred că aşa se explică această ultimă încercare de defăimare a sa.

Nu cred pentru nimic în lume că Nicolae Breban a fost informator în sensul propriu-zis al cuvântului, că se ducea conştiincios la Securitate să facă note informative etc. El are o anumită măreţie care nu-i îngăduie să se poarte astfel. Cred că pur şi simplu a fost curtenitor cu un general de Securitate, ceea ce este fără îndoială regretabil, dar nu blamabil. Tinerii de azi n-au cum să înţeleagă situaţia complicată de atunci. Recunosc, de exemplu, că şi eu o curtam pe vânzătoarea de la Alimentara ca să îmi pună deoparte o bucată de caşcaval.



Pentru Aura. Această declaraţie este reprodusă din memorie. Dacă îţi foloseşte la ceva poţi s-o publici, menţionând că am făcut-o în cadrul emisiunii matinale de mare audienţă realizate de Gabriel Basarabescu la Radio România Actualităţi, duminică, 10 aprilie 2011 la ora 7:50.







Ion Lazu

Noua poliţie politică: CNSAS





Prietene, am primit în seara asta un text de Aura Christi întru apărarea lui Nicolae Breban, l-am citit şi imediat l-am postat pe blogul meu de scriitor, cu convingerea că este obligatoriu să ascultăm şi cealaltă parte – auscultare et altera pars, cum spunea latinul. Iar în particular vreau să-ţi mărturisesc marea mea mâhnire în legătură cu ceea ce se revarsă de ani şi ani, cu metodă, asupra lumii scriitoriceşti din România. Am ajuns să cred că aceşti oameni care (indiferent unde sunt înregimentaţi şi de indicaţiile cui ascultă fără crâcnire), la intervale bine calculate, sau în funcţie de tensiunile sociale, scot la iveală încă un caz şi încă unul, aceste grupări malefice urmăresc să dea societăţii civile de la noi mai multe lovituri deodată, pe cât de nefondate tot pe-atât de destructive: mai întâi, să-i compromită pe scriitorii de primă linie, apoi să ne scârbească de noi înşine, să ne descurajeze că vom afla vreodată adevărul-adevărat, căci ni se va prezenta de fiecare dată numai ceea ce le convine lor să ne "servească"; şi mai observ că nu contenesc să ne ţină sub stres: cine mai urmează? Ce-o să mai iasă la iveală din acestă otrăvită Cutie a Pandorei, care se dovedeeşte a fi arhiva CNSAS, aşa cumau gestionat-o?! Şi încă alte multe obiective vor mai fi urmărind aceşti oameni, în jocurile lor diavoleşti (mereu bine plătiţi, mereu ascunşi privirii noastre, mereu jucând la două capete, schimbând strategii şi paliere fără păs, cu scopul „sănătos”, sută la sută românesc, de a se plasa mereu de partea câştigătorului).

Este pur şi simplu scandalos, revoltător şi exasperant să fim mereu la cheremul acestei noi poliţii politice, faţă de care rîşniţa securistă ni se arată a fi fost aproape medievală în ce priveşte mijloacele şi abordările. Atunci când pe omul de rând al acestei ţări, dar şi pe scriitor, ca reprezentant al conştiinţei de sine a unei naţiuni, îi oprimă zi de zi atâtea excrocherii la vedere, ostentative, deşănţate, de-un cinism vecin cu nebunia, atâta vreme cât pe aceşti contribuabili de mâna a doua îi excedează ştirile alarmante despre noi/vechi malversaţii, despre afaceri necurate, despre deturnările de fonduri uriaşe, despre abuzurile, protecţionismul etalat fără jenă, despre corupţia ce creşte în progresie geometrică etc etc, atunci când oamenii de bună credinţă, nefăţarnici, alâi acestei ţări ar dori să întrezărească o geană de lumină şi de speranţă întru mai bine, aceşti indivizi malefici aruncă piatra în victime bine alese, anume ca să ne deturneze atenţia, să ne dezbine de la eventuale acţiuni colective de protest pe o anumită problemă; şi mai urmăresc maleficii să ne inducă sentimentul că toţi, dar absolut toţi suntem nişte oameni de nimic, ce nu pot emite vreo pretenţie de onorabilitate; iar în final, să înţelegem o dată pentru totdeauna că măciuca (cea din vechea zicală, suficientă pentru un car de oale...) se află în mâinile lor şi ea se poate năpusti oricând, în capul oricui - căci toţi suntem vinovaţi, nu-i aşa? sau putem fi victimizaţi după bunul lor plac... Repet, profund afectat: Urâte vremuri am apucat – în locul mult doritei societăţi democratice!

Înşiruite de-a lungul acestor două decenii, cazurile unor Doinaş, Paleologu, Uricaru, şi ale altora, care ne-au răvăşit la vremea lor şi până la cele mai recente, ale lui Cezar Ivănescu, Marino, Groşan au întreţinut o atmosferă de suspiciune cu privire la scriitorimea noastră. În timp ce despre aportul substanţial adus clipă de clipă sistemului comunist de barzii ceauşeştilor, în frunte cu Eugen Barbu, cu Vadim şi Păunescu s-a indus ideea că ei n-ar fi fost nişte vânduţi şi trădători, ci nişte mari patrioţi, pe cât de talentaţi. Ca să zic aşa, Uniunea „nu putea să-i mai încapă”. Despre ofiţerii sub acoperire oricum e prea târziu să se mai facă vorbire, oricum abia sub democratură şi-au văzut visul cu ochii, din nişte slujbaşi cu regim de cazarmă, burftuluiţi de superiori şi urâţi/ocoliţi/dezavuaţi de toată lumea, acum au un statut de mari belferi, ei s-au infiltrat sus de tot, în sistemul neosecuristic dar şi în cel economic-financiar – ei au ajuns la putere discriminatorie, sunt „de neoprit-de neoprit”. Ei au toate motivele să ne privească de sus, să ne trateze ca pe o masă de manevră; ei ne sfidează, ei pun la cale „demascarea” incomozilor, mai exact a adversarilor direcţi, declaraţi, dar şi a celor care, prin prestigiul lor moral, prin valoarea recunoscută, le încurcă socotelile. Am scris despre toate acestea în Himera literaturii, am scris în presă: articolul Despre ce vorbim?, am reluat tema, cu argumente noi în textul Despre diferite forme de colaboraţionism şi de rezistenţă a scriitorilor în comunism. Articolele au fost preluate de alte reviste, inclusiv pe online. Însă, dragă Doamne, cine ţine azi socoteala de spusele scriitorului? Maleficii îşi continuă acţiunea de discreditare a valorilor culturale naţionale, aşa cum pe bună dreptate subliniază Aura Christi. Din ceea ce se crezuse a fi fost Uniunea scriitorilor pe vremea ceauşistă, un nucleu de rezistenţă şi demnitate, de opoziţie la regim, poate singurul de care dictatorul trebuia să ţină seama, din această realitate cunoscută nouă tuturor şi care a constituit mica noastră mândrie de breaslă, nu a rămas mai nimic, atacurile orchestrate ale neosecurităţii, venind pe neaşteptate, din toate laturile, au sfârşit prin a o şubrezi – ea devine de la o zi la alta o... himeră în care nu mai cred decât disperaţii. În ce mă priveşte, cu destui ani în urmă, scriam foarte tranşant despre toate acestea. Doream (ca şi alţi confraţi de bună credinţă) să ieşim din penumbra suspiciunilor veninoase, să despărţim uscatul de apă, adevărul de minciună - şi să putem merge înainte, eliberaţi de tarele trecutului ceauşisto-securistic. Îngrijorat de evoluţia negativă din lumea literară, credeam că a ne recunoaşte vina, câtă a fost, va asana terenul, va drena marele buboi; făceam apel la confraţi să dăm cărţile pe faţă, să ne eliberăm de trecutul mutilant. Un apel ca atâtea altele, căzut în gol.

Acum însă văd că „dezvăluirile nu au rezolvat chiar nimic, cred că mai curând au tras încă o perdea de fum între scriitor şi receptor, încât nu se mai deslişeşte albul de negru.

Se întrâmplă acest lucru descurajant: pe când cărţile noastre nu mai stârnesc interesul cuvenit/meritat, aşa-zisele trădări ale unor scriitori capătă datorită presei de sandal o gravitate disproporţionată. De parcă tot răul vine dispre breasla scriitorilor. O mârşavă deturmnare de sens, care le-a reuşit.

Nimeni nu spune, cu hotărâre: Staţi aşa, domnilor! Până aici! Au fost scriitorii cei care au adus răul în România? Sau cumva ei au încercat pe cât le-a fost cu putinţă să-l prezinte în adevăraţii săi termeni, să i se opună deci, prin simpul fapt că acreditau, cu argumentele talentului artistic, un alt sistem de valori? Nimeni din presă, nimeni din dezafectata societate civilă a noastră nu se desolidarizează de aceste malversaţiuni. Mă întreb: Este posibil să se treacă peste inimaginabila suferinţă a celor care au fost aruncaţi în temniţele comuniste pentru delict de opinie şi adesea chiar pentru mai puţin de-atât? Nu ne pune pe gânduri faptul că la un moment dat Constantin Noica, excedat de nenumăratele obstrucţii ce i se făceau, a izbucnit în lacrimi, şoptind: „Dar ce ţară este aceasta?” Nici faptul că Petre Ţuţea a ajuns să exclame, în libertate, faţă în faţă cu nimicnicia de fiecare zi a semenilor săi: „Am suferit 13 ani în închisoare pentru un popor de idioţi!” (El, care la Aiud declara cu pătrundere: „Nu noi facem onoare poporului, suferind în închisoare, ci poporul ne face onoare nouă!”)

Este imaginabil ceva mai oribil decît tratamentul la care a fost supus în ultima vreme un om şi o conştiinţă de talia lui Nicolae Balotă, (ridicat din tren, la nici 20 de ani, de securitate, pentru a fi citit cărţi interzise suferind două detenţii şi un domiciliu obligatoriu în Bărăgan). Acuzat a fi fost colaborator al securităţii, de cei împotriva cărora a scris rânduri remarcabile. Se întâmplă că am fost redactorul de carte, la Ideea Europeană a celor două volume memorialistice Caietul albastru, însumând peste 1100 pagini, după opinia mea una dintre cărţile esenţiale ale literaturii noastre. Desigur, trecută cu vederea în aceste vremuri de nestatornicie.

Acum, s-au întors cu toate armele destructive împotriva marelui romancier Nicolae Breban, unanim considerat unul dintre cei mai importanţi scriitori români de după război. S-a impus cu greutate, prin talent, împotriva datelor din dosar: fiu şi nepot de preoţi catolici, cu mari merite civice. După nenumărate obstrucţii, reuşind să se afirme ca scriitor de mare talent, este sedus de gestul lui Ceauşescu, din august 68, care se desolidarizase de acţiunea forţelor Tratatului de la Varşovia; deja pe val, om al succesului literar pe drept obţinut, este consternat de tezele din iunie, şi, în Franţa fiind, demisionează la modul demonstrativ din funcţia de redactor-şef al celei mai importante reviste literare, face declaraţii de desolidarizare faţă de Conducător. Revine în ţară , continuă să scrie şi, cu Bunavestire, în 1975, produce o adevărată panică la vârf, romanul având trimitere clară spre un alt Arturo Ui, de sorginte neaoşă. Ghici ciupercă ce-i! Este nevoit să se expatrieze. Revine printre primii, imediat după „evenimente” şi se angajază în viaţa civică. Sunt lucruri bine-cunoscute, în legătură cu scriitorul NB, un nume de referinţă, o personalitate care a fost mereu în centrul atenţiei. Acum ce-ar fi aceste „trăncăneli cu Pleşiţă”, la care se referă MD?

Un scriitor de carura lui Breban stârneşte în modul cel mai „firesc” idiosincrazii, disconfort spiritual, invidii de breaslă şi intoleranţa faţă de omul superior înzestrat, excepţia de la regulă. A scris peste 35 de romane, toate remarcabile. A scris apoi o serie de 5-6 cărţi de atitudine, dintre care citez: Confesiuni violente, Vinovaţi fără vină (Vinovăţia românească) - formulare în sine ofensatoare pentru românul neoş, convins de îndreptăţirea sa în lume, - Trădarea criticii, Aventurierii politicii româneşti etc. Cum este ştiut, autorul vine cu aprecieri critice, caută mobilurile unor eşecuri ale societăţii noastre sub comunism dar şi după aceea, analizează comportamentul generaţiei sale de scriitori, poate cea mai eroică generaţie, care a rupt-o cu proletcultismul şi a făcut racordul la literatura europeană a momentului, fără a uita recuperarea mesajului înaintaşilor. Toate astea au stârnit animozităţi, mefienţă, chiar resentimente din partea celor vizaţi...( cu o exprimare de-a autorului, aceşti scriitori „sunt văzuţi ca pesimişti sau chiar ca inamici”). Este vorba despre „fuga de vinovăţie, reflex, sindrom” bine cunoscut al naţiunii noastre.

Dar ce ar putea fi, în ultimă instanţă, acele „trăncăneli cu Pleşiţă”? Toată lumea a simţit ghiontul din coastă al securităţii. Dumneata, LIS, Aura Christi, după propria mărturisire, eu însumi. Scriitorul, în luptă cu cenzura, ajungea imediat pe listele de suspecţi. Azi pare o născocire abracadabrantă învinuirea pentru că ai citit sau ai răspândit o carte considerată „duşmănoasă”; că ai scris ce ai crezut de cuviinţă; că ai îndrăznit să transmiţi un manuscris peste graniţă. Toate astea erau reguli de fier la noi, la nivelul anilor 70-80 ai secolului XX, devenit secolul informaţiilor fără frontiere... Acum, ce-ar fi ciudat/suspect şi reprobabil pentru un scriitor de configuraţia lui NB , care, atacat în repetate rînduri de securitate, de inşi inferiori intelectualiceşte şi nu numai, venindu-i la îndemână, ca joc intelectual, peste sutele de intrigi din cărţile sale, s-a amuzat într-o joacă de-a şoarecele cu pisica, în ideea de a-l înşela pe înşelător, de a-l manipula pe manipulator şi în totul de a-l învinge pe teren propriu; N.Breban fiind o fire de luptător, de combatant impenitent. Toată această presupusă hârjoană fiind, (sunt convins!) pentru inepuizabilul Nicolae Breban nimic mai mult decât un „antrenament” în munca insidioasă a celui ce din imponderabilele traiului zilnic şi din intuiţii şi combinaţii mentale va face materia scrierilor sale creative. Ca să nu spun că vocaţia te face vulnerabil. Or, toate acestea, care îl însoţesc pe scriitor în viaţa personală, nu sunt decât chestiuni colaterale, servituţile pe care nu le poate evita creatorul de artă, iar nicidecum trăsăturile sale definitorii. Îl apreciem pe Hugo pentru Opera sa, pentru protestul său, pentru exilul impus şi autoimpus, iar nicidecum pentru trăncănelile sale cu amploaiaţii vremii.



http://www.ecomunicate.ro/comunicate-de-presa/arta-cultura-religie/3/breban-colaborator-al-securitatii-12238.html